ochii plini de litere

înainte de toate, am plecat.

după toate astea, am plecat. 

eu într-una găseam să plec. 

iubirea mea e foarte constantă în mine, foarte rar afişată şi aproape deloc rafinată. eu iubesc mai brut ca zahărul sau ca venitul lunar al unui salahor din mină. deşi la fel de murdar, iubesc ca şi când atunci totul se poate suspenda. mă pot debranşa de la orice.
şi tot aşa intempestiv puteam pleca, nu voiam să las să se termine frumosul, nu ştiam cum să duc împlinirea. ani la rând, inconstanţă în aceeaşi constantă. cuget şi preget. şi acum, după ceva vreme, îţi dai seama că atunci când suma amintirilor e mai mare decât suma momentelor prezente, când trăirea din prezent te readuce şi te reduce la ce trăisei odată, devii o teamă. te chirceşte treaba asta venită din concurenţa cu tine. era punctul unde îngheţam. nu mă mai clinteam de teamă să nu stric ceva. şi nu e chiar benefic să te iei la întrecere cu tine, nu e ca şi cum poţi egala acum ceva trăit. 

când realizezi asta, atunci te evapori simplu şi calm, cu ochii plini de litere pe care le clipeşti apoi în fraze, cu buzele tivite.

şi cumva rămân aminitiri. burduşite de imaginaţie creatoare, idealizate şi supuse prezentului ca fiind adevărul.

uneori e bine să iei distanţă, să încetezi cu sclifoseala şi să te bucuri !

Ce nu s-a rostit

Am observat că nu scriu când sunt bine, cu apele în matcă, când sunt liniştită nu împart trăirea, ca şi cum aş vrea s-o conserv în mine, depozit infinit de care să ştiu doar eu.
Îmi dau seama că nu prea dau importanţă serenităţii atunci când şade de-a dreapta mea, sunt un muşuroi de neglijenţă şi e firesc să mă părăsească, aşa cum fac şi eu cu mine adesea, mă dau, obosită de mine fiind, în braţe neglijente. Mă dau şi nu frumos, egoist. Mă dau ca sa mă recapăt şi nu fac decât să mă debusolez mai rău. Mă calc pe coadă doar să văd cât duc. Şi duc mult. Şi cumva, ai zice autoflagelare, dar ar fi autopunitiv dacă mi-ar şi plăcea, ceea ce nu se întâmplă.
Am obosit cu mine, cu tine, cu tot. Zilelea astea am cernut tăcerea şi nu mi-a rămas mare lucru, în afară de indiferenţă, cert, care e la loc de cinste după atâta timp urât.
Şi încep să mă croiesc la loc, cu aceeaşi neîndemânare. Să cos aşteptări, să croşetez speranţe, să înrămez rădăcinile din care voi face cumva, ca într-o primăvara să înmugurească arbustul.
Până atunci, fir întins.

Tranziţii

Plec capul şi mă rog la mine, la Tine, la Sfinţii uitaţi cu suflete pictate şi mă bucur de vârtejuri, de coapse formate, de buze ciudate şi trenuri pierdute, de asfinţituri cuminţi şi oameni grăbiţi. Mă bucur că te pot simţi, arbora deasupra mea, ca pe un steag drept şi corect.

Partea cu stările de tranziţie mă bucură, zău. Nu mă plâng de dificultăţi, căci rar o fac şi atunci oricum mă simt bizar că le dau glas, stările sunt făcute să fie mai întâi rumegate şi apoi să te defrişezi de dânsele, au şi ele  rost pe pământ, te învaţă. Traniţiile te învaţă mult despre tine, despre cum creşti. Oamenii te învaţă mult când nu îşi propun, suferinţa te învaţă şi ea - să fii umil, în sensul - decent, parcă te face să te iei mai abitir în serios, să te asculţi, să fii mai cumpătat. Şi te ajută să evoluezi. Târâş sau nu, dureros sau nu, frumos sau lacrimal, dacă eşti acolo, în tine, înveţi.
Nu spun că eşti liniştit când doare în fiinţa ta orice, dar pentru mine neliniştea e mană cerească, eu aşa funcţionez cel mai bine, când ceva nu mi-e clar, e cert că acolo e musai să sap mai mult. Forfota e bună, te învaţă să continui să te loveşti până te repoziţionezi şi reîntregeşti adecvat cu natura ta.
Am senzaţia că e lucru greu să tranzitezi sănătos etape -adolescenţă-maturitate cât şi polii masculin-feminin şi asta cere artă... în mânuirea cu tâlc a stărilor, fără să te simţi absorbit de unul din poli şi să-l nedereptăţeşti pe celălalt....

Am oameni în viaţa mea care mă ajută să creşc aşa, ţinându-mă, cu voia mea, când în noroi, când în ghiveci, când în vază...oricum, mă bucur că astfel, cu ei prin preajma mea, mai uzez şi eu de vulnerabilităţile mele. Mai învăţ să mă pun la adăpost sau să nu mai conserv atâta preţioasele trăiri.

Căci uneori...aşa vin unii "ca binecuvântarea, alţii ca lecţii."

Murdar

Am cuvintele în cârje şi o gură încleştată, mă privesc şi mă tulbur.
Ai cuvintele în gât şi limba ţi-e cusută, te privesc în oglinda mozaic, mă reflectă paralizat.
Am un trup greu, mă privesc cum mă car singura ca şi cum sunt o piatră pe care stau milenii de acte neîntâmplate.
Ai un trup-pană, te poartă vântul prin urechile fetelor hipioate, te poartă până te prinzi de gâtul meu, pandantiv uzat.


Destin, destin, destinde-te şi picură arginţi în suflet, ceruieşte-mă, dar nu mă prăfui. Ştiu, ne cunoaştem atât de bine că ne-am plictisit.
O, eternitatea de plictiseală, înfăşoară-mă în cuvintele grele şi dă-mi drumul ca o pană, miroase murdar...

Nu era fericire

Alergă spre strada duhnind a nehotărâre, pe drumul de tei, cu mirosuri bătrâne în nări şi acolo întâlni veşnicia, acolo, în oraşul cel vechi, într-o parcare uitată de aerul primăverii.

Aveau impresia unei regăsiri şi a ceva circular, nu mai ştiau decât că zâmbeau cu greutate. Zâmbeau ca şi cum ar fi cărat în spate decenii şi aveau dreptate. Mă uitam la ei din afară şi pe chipul lor nu era nimic asemănător fericirii, dacă fericirea se traduce prin uşurinţa cu care îţi porţi zâmbetele largi pe faşa schimonosită de alte dureri nevindencate. Nu aveau genul acela de fericire. Erau mai degrabă uşori ca şi cum nu se mai pot întâmpla catastrofe, ca şi cum traversaseră un râu îngheţaţi şi trăisera, era un soi de lejeritate deloc de faţadă, era potolirea unor văpăi sau poate doar un mai bun control al lor.

Cât timp i-am văzut de pe geam, erau frumoşi, nu numai fizic, aveau un soi de complementaritate deranjantă ...chiar şi pentru ei, erau atât de diferiţi în asemănarea asta că îmi părea rău dacă nu ar fi ştiut să se bucure.
Nu era regăsire, nici veşnicie, păleau şi reînviau şi nu vorbeau deloc, ca şi cum oricum nu există istorii de nerepetat. Se purtau ca şi cum oricum nimic nu avusese loc în tot timpul ce trecuse, singura realitate era cea pe care şi-o creau atunci.

Nu ştiu, îmi plăcea să-i privesc, purtau cu ei o durere care-i înfrumuseţa.

Licurici

Cum să-ţi spun, mai bine aş lipi buzele de zilele astea şi le-aş scuipa, uite aşa, cum nu face o femme.

Da, căci e ceva în aerul meu de primăvară, ceva care mă tot şifonează, e nedesluşit, are viaţă şi nu e om şi pe deasupra  mă face să vreau să sparg licurici. Başca, mi-a mai îndoit şi ceasul, deci mi-a stricat şi orele de marmură, cu tot cu minute şi ce mai vine după secunde, buimaceală şi nimic altceva.
 Nu, pe dedesubt n-am aflat încă, dar de asta sunt aici şi nu plec, căci vreau să-i găsesc fitilul şi să-i dau foc. Sunt sigură, cu ce am acum în buricele degetelor şi-n suflet aş putea cu lejeritate să aprind un foc şi să admir cu câtă scrupulozitate striveşte în drumul lui, cum arde cât mai multe în timp ce se înteţeşte.

Focuri şi licurici, flori sparte care îmi înnoadă dorurile de păr. Dorul ăsta de care vă tot zic... ehe, mare comedie cu el. Vine când pofteşte, iar când se plictiseşte de mine pleacă, iar eu se pare că îl reprimesc oricând, după cheremul lui. E ceva cu limitele mele, nu ştiu pe unde mi le-am lăsat.

 Ceva ce n-ai văzut, dar toate-s vechi şi de aia vreau să sparg licurici, să fac lumină pentru viitor...şi-i sparg pe rând între dinţi, uite aşa, ba un licurici, ba un sâmbure de cireaşă, metodic şi atent, să se ducă blestemul, că altceva pare, oricum, că n-a mai rămas.

de seară. dintotdeauna

Aici, acum

să alerg cu bicicleta şi să ţip cât mă ţin plămânii, lăsând mâinile de pe ghidon şi prăbuşindu-mă pe iarbă într-un râs cu spasme
să fac coroniţe din flori şi salcie şi să pozez pentru tine, să le privim împreună când vor fi fost decolorate
să fumez pe acoperişul de stele ce odihnesc deasupra noastră, să înghiţim cerul cu totul şi să ne transformăm în Caleea Lactee
să-mi julesc genunchii când urcăm  muntele sau stăm pe scoicile vechi, să bucurăm marea cu goliciunea noastră, să râdă pescăruşii haotic
să opresc maşina la capăt de oraş noaptea şi să ma fac una cu tine pe un petec de iarbă
să-ţi beau spuma de lapte de pe buze şi să te trânteşti la mine în braţe, să-ţi recit poezie chiar dacă intonaţia mi-e grea
să mă îmbăt lângă tine şi să jucăm şotron la miezul nopţii
să sparg baloane cu tine şi să-ţi sărut fruntea, să simt o ploaie ce mă ususcă de fericire
să nu-mi simt sângele în venele sau inima pompând pentru o secundă, aia în care-mi spui cât de mult...
să zbor, să zbor în drumeţii de viaţă cu tine.

nu aş vrea să fiu decât aici, acum.
 tu n-ai habar.

capture: emmet gowin

7 a.m.

Îmi placi fără zgardă sau gardă.
 Îmi placi când mă acoperi hulpav şi mă arunci într-o curbă agonică din care nu ştiu ieşirea..
deopotrivă când eşti blând şi-mi pupi degetul mic prin dresul ce se vrea rupt,
ca şi cum în deget stă tot romantismul matinal, post-modernist şi  post-carnal
te încolăcesc şi mă rogi să mai stau,
te-aş face franjuri până abajurul dimineţii ne-ar găsi scrijelind poveşti din scrum si fum,
 pe aceeaşi canapea moale ca sufletul tău aghesmuit,
  oh, tendre es la nuit...
până când, uite, mijeşte de zi şi crapa soarele printre ăste draperii
 cu falduri grele ca genele mele.
 picăm amândoi la unison în visare,
 căci visele  sunt mereu mai reale
nuduri ale serilor de împrumut
de pe scenele goale.

In vitro

 nu pot să spun nimic care să redea acurat alfabetul stărilor. cel mai mult cred că spun între spaţiile libere dintre cuvinte, acolo unde aievea stau oftatul, zâmbetul, dragul, dorinţa, durerea, oboseala cumplită şi lacrimile..toate sunt amalgamate în pauzele goale şi în semnele de punctuaţie, căci un punct pus la timpul lui face căruţa de virgule.
scrisul mă ajută să ventilez, la fel şi dialogurile, dar nu se aştern toate la fel de autentic din condei aşa cum sunt adesea înşirate în gând, deci nu ştiu dacă spun mare lucru, dar cel puţin încerc să mă traduc... îngrijit.

vă las cu:

Sfântu' Încă Aşteaptă

Când plămânii cântă imnuri de amurg
Când dorinţa cu dantelă-i dedesubt
Şi tu -mi spui de noi, de noi şi demult
Trecut-a timpul, trecuta-i clipa, teribil avânt
Trăim pe ascuns, vise erodate, ce amar
în ceaţă să dispară, o noapte de calvar
varsă azi la mine-n poală nefericirea
varsă-te cu totul, lasă-te în şoapte
vise făr' de vis, noapte făr' de noapte
Când sânul mi-e ros, braţele-n cruciş
geme perdeaua şi fumul de opium s-a stins
Zac febril cuvintele, te dezvelesc în luminiş
ai chipul transformat şi o inimă tăciune-nchis.

Voiaj

Închid ochii şi mi se dizolvă genele, cad într-un somn adânc în care apar toate memoriile şi toate întâmplările care vor urma, sunt imagini caleidoscopice, ca şi când dintr-un tărâm vechi păşesc în prezentul de mâine, o imagine tablou care redă acurat trecutul şi arată desfăşurarea viitoare a evenimentelor. Mă avânt  în acest întuneric colorat de trăire, căci acolo clocoteşte viaţa, cea care ar fi util să fie trăită şi nu doar abolită de visare. Vreau să aduc de acolo, din vis, suflu vieţii terestre...
Mă gândeam la perioada pe care o tranzitez şi care cumva îmi este prezidată cu o tăcere îndoită:  mă satisface, iar pe de alta mă invită la acceptare...niciodată nu te întorci acelaşi după o călătorie, fie ea doar una onirică.

Şi cum am mai pus un kilogram pe cântarul timpului, realizez că un an aproape că am visat pe ascuns şi am trăit pe ascuns, neaducând la viaţa, de fapt, ceea ce merita mai mult trăit...m-am dedat de la natural şi vieţişoara mi-a arătat că pentru firesc e nevoie de curaj, pe care nu l-am purtat cu mine în situaţiile în care era necesar...în acest an  mi-am descoperit slăbiciuni, puteri, forţe motrice şi spirituale, nevoi şi dorinţe de-a dreptul claustrate...pe unele le conştientizam, pe altele mi-am dat voie să le aduc la lumină şi să le urmez, trăindu-le fie cu lacrimi, fie cu împăcare.

Îmi cer iertare mie pentru cum nu am aflat mai devreme ce înseamnă să te îngrijeşti cu duioşie.
Cu neiubirea asta am dărâmat castele...realizând deunăzi că pentru un castel nu e neapărată nevoie de cărămizi sau de  nisip, cât de dăruire şi prezenţă deplină. De atât dispuneam atunci, sau de atât credeam că dispun şi aşa era, pesemne. Mă bucur că mă recuperez pe mine din neştiinţă şi mă redau mai întreagă, după ce m-am târât pe tărmuri străine.

Închid ochii şi genele diluate de somn mă cheamă la joacă...copilul care zace în mine, azi se bucură...

Poem sărat

mi-ai ajuns până-n gât, dragă domniţă
foaie udă şi fragedă din ăst jurnal,
 s-a terminat epopeea, dă pagina de final
s-a tot întors al tău spate spinos
mi-a-mpuns destul braţul osos
sau poate eşti doar un ciulin cu ţepi
vii tu să-mi tulburi adierea beateagă
vii tu să-mi spulberi primăvara neagră
mi-e de-ajuns cu astă patimă de îndurat
mi-ai ajuns până măduvă şi sânu-mi pipernicit
coboară din jilţul care ţi-a rămas destul de mic
coboară, dragă domniţă
şi nu uita s-arunci ş-acea coroniţă.

Restructurare

Au picat din cer zgomotele şi s-au prăbuşit în pământul dement care ascunde sub el zeci de mii de suflări săturate de oxigen şi s-au făcut una cu asfaltul, asfalt care pare din ce în ce mai neîncăpător, ca şi cum nu mai e smoala pentru toată lumea, ca şi cum catranul s-a uscat...
...şi oamenii au fugit pe unde au văzut cu ochii, s-au ascuns sub maldărul de cărămizi şi aşteaptă umili sentinţe.
Sunt tăcuţi, firavi şi murdar de fericiţi.

 Ca un vraf de clone de  Poseidoni care fug de tatăl cotropitor ce va să vie oricum să le înghită, aidoma unei litre de vin deja acrit. Aşa ne pregătim, fiecare după pofte, de dispariţie, ca apoi să revenim epuraţi, după un periplu mistic şi odios de benefic..nu ştiu de voi, dar eu nici nu mai fug, căci mi-e dor să fiu zvârlită fără suflare pe alte continente, în alte încăperi de om. Atât de cumplit şi înălţător încât m-am decis să mă supun firii lucrurilor.

Şi toate vibraţiile scrijelite care zumzăiau pănă mai ieri, de azi s-au împrietenit cu tăcerea, de azi sunetele elogiază muţenia, căci azi e, ca niciodată, atâta amar de  linişte...

Vizita

Cred că voi scoate capul din pământ, ca şi cum aş fi fost un struţ care dintr-o dată ridică nasul către cer şi ţipă de fericire.
Ca şi cum gândurile-perdea, ca un tifon îmbibat în harpie mă înstrăinau de priveliştea suculentă, de întreg orizontul.
 Şi lepăd întreg muştarul de pe buze căci e prea iute de mânie la vorbă.
Mi-am dat seama că există flori de crescut în mine, că lăstarii îşi fac loc cu greutate prin noroi, dar că au fost sădiţi din seminţe fertile şi vreau să cresc o grădină prin care să mă plimb şi care să dea roade gustoase, o grădină fără capăt sau sfârşit, o grădina ca un etern bun de explorat într-una, până când o să mă transform la rându-mi în pământ osos...
Prin care să alerg  până cad la propriile-mi picioare, acolo în grădina asta  oaspeţii să vină cum vor şi să-i primesc, simţindu-i,
simţindu-i liberi, liberi...


Pune mâna pe ziua de azi si vei fi mai puţin dependent de cea de maine... căci îmi dau seama că în timpul în care ne preocupăm să fiinţăm doar ca un gardian al grădinii ca şi cum este un dat, primăvara ne va fi înlocuită...
şi e teribil de plăcut să devii vizitator, decât aparţinător şi în gardă...sau în zgardă
 merveilleux.

Adam

Tu ai dat viaţa vieţii, ai dat grai vorbirii şi sunet muzicii mele. Când te-am văzut, Adame, grozăvia şi-a găsit culcuş în mine. Un giuvaier de om, ţi-am jupuit pieile fine şi ai rămas un nud tremurând la ceas târziu şi rupt. Aducând cu tine iluzii, m-am ocupat de ele straşnic, le-am desfiinţat una câte una, cu îndârjire şi pasiune şi te-am trimis înapoi lumii gol. Şi mi-am permis luxuri pentru care sărăcia mea avea să-ndure.

Adame, o Evă ai şi p-aia s-o huleşti? Când prin tainele-ţi ascunse te pregăteai s-o preamăreşti. Şi ea îţi punea aripi, simţeai că te înalţi şi acum nefericite, în subterane ai ajuns să slujeşti. Poveşti? Ah, orb eşti şi orb ai să rămâi, nărod smintit, ţi-ai mai tocit un vis.

 Dar va veni un timp când, draga vietate trădându-te cumplit, veţi coborâ din Paradis. Şi te întreb, Adame, cum ar fi fost ca Muza  ta să nu fie beată de ispită, ruşinea să nu mai existe şi noi să putem fi întregi, fără nevoia de a ne fi de-a pururi croitori? Meşteşugari umili care să se ocupe de cusături şi ajustări la tot pasul. Rupturi de fiinţe, nimic celest. Cam cum?

Ignoranţa

fiecare om este un verb, o fracţiune de acţiune

fiecare om e o silabă încă nerostită

şi aş vrea să o curpind între dinţi şi 

să o las să-mi şuiere pe buze

să-i dau viaţa de care are nevoie

şi să rămână draga silabă, uimită,

de tot alfabetul ăsta încă neinventat,

care îşi caută abecedarul şi

elevul 

căci spun unii, există cuvinte

 mai grăitoare decât strigătul mut

al unei biete silabe fără grai

există.

.

Durere. Combustibil

cumva mă doare, căci  e ca o parte din fiinţa mea de care cred nu mă pot lipsi, ca un organ care e deşi bolnav, cu greu te laşi deposedat de el. aici e problema, că nu ştii că poţi şi fără, poate nu ti-ai provocat viaţa suficient.
e dureros căci anii strigă după ajutor, şi ştiind că le-ai dat viaţă, sens, nonsens, cert e că i-ai animat, te simţi responsabil pentru ei, ai vrea să-i ajuţi. si oamenii fug căci nu au curaj să dea sens suferinţei, nu au puterea să integreze durerea, doar ar scoate-o prin colţi şi atunci ar durea muşcăturile. ciclul s-ar relua. si mă doare la fel de tare cum ma doare organul ăla, ştiţi voi, ăla bolnav.
vreau simplu, nu cu de toate. la curu gol, vreau să trăiesc simplu. vreau să fiinţez şi să capete rost asta. vreau să scriu la opaiţ şi m-aş lipsi până şi de accesul la internet sau de orice mijloc care simt că mi-ar ştirbi din autenticitate. vreau să îmi vin în fire şi să mă întâlnesc cu firescul. acolo să fii tu.

Sometimes it is harder to deprive oneself of a pain than of a pleasure.

                  F. SCOTT FITZGERALD

Wiktor Franko

                                                            azi, odată cu ninsoarea primăvăratică, între un răgaz şi două cafele aburinde, cu bucurie în suflet fără niciun aparent motiv, între o muzică şi un articol, l-am descoperit pe wiktor franko, un fotograf polonez care îmi dă senzaţia că reîntregeşte prin capturile sale... şi mi-a spus câte ceva despre...


cum să cazi la pace cu tine şi să-ţi pileşti colţii cu care,
muşcându-i pe alţii, te aduci la rahitism emoţional...
la un gol în care se reflectă doar un ţipăt de al tău

căci revoltele se duc, în esenţă, cu propriile dorinţe, asunse sub câteva frici fabricate 

de inconştientul tău, care astfel să te protejeze de ce nu e admisibil sau permis, sau cel puţin aşa crezi tu, când nu-ţi dai voie să multe...

The more things I threw away, the more I found.

Don de Lillo, White Noise

Radiografie

 te vreau nemaigândit, nemaisimţit, aşa, încolăcit, pigmentând  pământul din urma noastră cu îngrăşământ pentru suflet , ca atunci când ne-am întoarce să ne aştepte codrul fertil şi să ne rătăcească printre desişuri şi captivi în el, să ne eliberăm de tot ce ştiam despre noi, să creştem neregulat, să ne dictăm propria formă, să te respir încet şi să mă inspiri la loc, să ne bucurăm unul de existenţa celuilalt, să mulţumim momentului. să devenim fără a ne prelungim unul prin altul până la asfixiere. să prindem rădăcini fără a ne dezrădăcina de noi.
să ne sălbăticim iubind, să ne cunoaştem liber, aşa cum om exista atunci, găunoşi şi neîntregi, să ne dăm şansa să trăim în strânsoarea asta liberă care să ne permită să ajungem unul la altul, goi de ieri, plini de mâine,

împreună.

"I don’t see how you can carry around as much love as I have given you." - Zelda to Scott Fitzgerald, 1919

Perenitate

Cam cu sentimentul acesta am trăit mult timp în suflet. Şi aşa am observat şi la cei din jurul meu. Trăim ca şi cum suntem veşnici ...şi suntem, dar e o veşnicie de un minut, doua sau oricum, de puţin timp. Şi ne legăm de lucruri ca şi când ne aparţin, ca şi cum obiectul ne dictează firea, fiinţa, ne întăreşte convingerile despre noi, ca şi când ne hrăneşte, nu? La mine în suflet şi minte are sens acum truismul ăsta.
 Şi alegeam să cred că va fi şi va rezista cutare lucru în cutare formă mult timp, neluând în calcul vremelnicia, nestatornicia sau hai să-i spun fluxul firesc al lucrurilor. Schimbarea, dacă vrei. Îngheţata nu alege să-şi modifice forma, omul nu decide dacă i se face foame sau nu. Unele lucruri se întâmplă şi te descurci cu ele, fără să fie nevoie să faci altceva decât să accepţi şi să cooperezi cu exteriorul.
Aşa e şi cu relaţiile sau oamenii. Sunt într-o revărsare continuă, deci intr-o schimbare permanentă. Şi nu fac referire aici la perioade lungi de timp, ci la cele de ordinul orelor, zilelor.
Şi aş vrea să te privesc prin prezent, nu prin imaginea pe care o aveam despre tine. Aş vrea să te cunosc acum, să te scot din pilula în care te-am incapsulat şi să îţi dau voie să fii. Acum suntem curenţi. Şi putem aşadar, să ne facem şi rău unul celuilalt. Aerele noastre să fie contaminate, să nu ne putem purta unul pe altul pe culmile creşterii, ci să ne răcim reciproc. Şi la ce bun? Dezbracă-te de orice, permite-mi să nu trăiesc în clişee despre cum eşti, nu mă lăsa să cred că e la fel, la o adică ar fi chiar neinspirat.

Pentru că, să îmi doresc să rămâi la fel, e ca şi cum ţi-aş dori asfixierea, stoparea a ceea ce poţi deveni, e ca şi cum te-aş închide în nevoile mele de a te vedea constant, când de fapt nu îmi pot accepta nici mie schimbarea, de teamă de a nu pierde ceva ce cred că am. Dar nu am.
 În ecuaţia asta a vieţii fizice nu are loc perenitatea şi asta e frumos, căci noul ne încolţeşte la fiecare pas.

Tâmple

si tâmpla ardea în mâinile ce o mângaiau
în dinţii ce apoi o muşcau, of, tiran,
nemăsurată ţi-e puterea de convertire
asupra mea, asupra tâmplei ce se apleacă
căci diluezi raul, îl trimiţi spre pocăire,
mă ţii pe culmi, cum face muntele cu floarea
de colţ - mă prinzi în triunghiul braţelor şi
arunci cuţite ascuţite de gânduri trecute
după care îţi ceri locul înapoi sălbatic
 ar trebui să plăteşti tribut, sărmane fanatic...
 trezeşte-te din agonie, se topeşte cercul polar,
 avem nisip în ochi ş-un colier de spaime însirate
 de-a curmezisul gâtului, aidoma unor eşarfe
care ne strâng şi ne sugrumă poftele
de-a simţi cum cresc în noi, mărunte
cireşe fără sâmburi şi
flori de mac arzând pe tâmple...

Ibidem

 suntem la fel de vechi în noutatea noastră ca milenii în urmă, căci va dăinui în noi ancestralul până când nu vom mai fiinţa, e în codul genetic şi în vise, schimbarea e o prefacere în esenţă, autenticul şi bazalul au rămas neşlefuite, suntem la fel de fruşti ca primii oameni, poate puţin mai îndoctrinaţi, mai temători şi mai ruşinaţi de noi, poate mai conştienţi, poate mai haotici, poate cu mai multe nevoi pentru care ne luptăm, dar la fel de avizi de a poseda, de a umple vidul, aflaţi cu imposibilitatea de a fi "pasiv productivi", alegând a fi fals activi, cum ar spune Erich Fromm, ca o fugă de ce nu ne place la noi şi-l vedem şi la celălalt, ca o permanentă goană de regăsire.

alergăm?

alergăm..

Fragmente

de poeme, de muzici, crâmpeie de dragoste, niciodată un tot. cum suntem şi noi construiţi, tot din bucăţi lipite cu măiestrie, nicidecum pe de-a-ntregul.  aşa sunt şi lucrurile care ne ţâşnesc din mâini, gură, structuri neuronale sau din oricare  organe interne ori externe.

 Da, cert, pot apărea ca fiind în întregime: de exemplu, un tablou: o pictură care este, de fapt, alcătuită şi zămislită din bucăţele de melancolie şi strigăte sau din tăceri cusute. un tablou n-a fost niciodată un tablou, a fost milioane de stări, culori sau nuanţe, basculante de ore nedormite şi clipe de dorinţă.

Oamenii nu pot croi ceva dintr-o bucată fără să întineze şi să înhame în proces cel puţin o altă latură. suntem cu toţii frânturi, rămăşiţe duioase, nu putem să ne bucurăm decât de momente şi e bine să fim conştienţi de ironia care ne însoţeşte.

Cum crezi tu că poţi să priveşti un altul ca un tot, dacă ochelarii tăi interni sunt fragmentaţi, dioptriile zdruncinate şi retina mărunţită? Crezi, desigur, printr-o falsă percepţie, că ai habar de ceva din ce te înconjoară şi bineînţeles, ai dreptate, ai noţiune, dar nu cuprinde acel tot, cunoşti fragmente, dar capacitatea limitată de reprezentare a vieţii e de remarcat

doar…"lumea  joacă rolul de teritoriu…iar reprezentările noastre despre lume sunt doar harta…", ceea ce echivalează cu o stare de micime, bineîneţeles...stare pe care suntem datori cumva să o depăşim, cât timp nu ne dă viaţa, pământului.

Căci acum ne bucurăm de hartă, nimic rău, dar ce lume o forfoti dincolo de ea? 

Victorie

"Ce teribil să te  laşi hărţuit între a vrea şi a nu-ţi dori.... A simţi că vrerea te târăşte prin cele mai necoapte fibre şi ţesuturi, atingând intactul şi observând cum provoacă în tine ce produce fotosinteza plantelor, dar ştiind că lăsându-te la înmuiat astfel, te vei dezlâna...", se gândea ea şi deodată o lovi un miros brusc de levănţică proaspătă care venea din dulapul cu neglijeruri dantelate. Câte amintiri roase, câte nopţi îndoite, câte ore uscate şi ce discuţie veştedă, care se poartă parcă fără de prezenţa ei...
Nu se ridică, mai bine trântintă în reverie, avea răgaz să-şi crească gândurile şi să le urmărească din afară, prin imageria ghidată de propriile amintiri, cu toate că ar fi dorit să se transforme într-o scrisoare parfumată şi să se închidă într-un plic fără destinatar, să fie deschisă cu preţiozitate după ani buni, să nu-i ştie nimeni misterul.

"Eşti  o crustă de budincă, mă-nfing în tine, toată parfumată şi aromată, migdalată şi te strivesc sub o singură apăsare...te-aş devora până la ultimul firicel lăptos care-ţi plânge din sân. Oh,  femeie- zimţi, crin crăpat în dinţi, glas turbat de noapte, plâng firi descătuşate"...zicea cealaltă voce şi se gândea că scapare nu mai are...ceva războitor se devoala...păcat, îşi zise, " în dragoste singura victorie e un scor 0".

                                 

Pe picior... de egalitate

Am dat din întâmplare peste un minunat inventar al drepturilor femeii ş iale  bărbatului în iubire, de Jacques Salome, l-am citit bunăoară şi în dimineata asta, l-am regăsit printre notările mele.
 Efectiv este plin de decenţă şi seninătate acest decalog şi jumătate,  minunat de însuşit...

1. Să te iubesc fără să te supun.
2. Să te îmblânzesc fără să te închid.
3. Să te cunosc fără să te etichetez.
4-Să te găsesc fără să mă ascund.
5. Să te primesc fără să te reţin.
6.Să mi te alătur fără să te ameninţ.
7. Să îţi cer fără să te oblig.
8.Să îţi dau fără să mă golesc.
9. Să te refuz fără să te rănesc.
10. Să te părăsesc fără să te uit.
11. Să-ţi fiu fidel fără să mă înşel.
12. Să te completez fără să te copleşesc.
13. Să îţi surâd şi să mă înduioşez.
14. Să te descopăr şi să mă emoţionez.
15.Să mă minunez şi să mă emoţionez.
Fluidităţii unui elan
Unificării prin împărtăşire,
Fericirii visului de viitor.
¤Şi să rămân astfel viu şi liber, deschis, îmbogăţit de potenţialul întâlnirilor noastre....
¤Să fiu astfel împăcat, întregit, prelungit, de entuziasmul vieţii noastre
comune.

Aici este şi varianta originală: http://www.j-salome.com/02-methode/0206-themes-application/260-10.htm


Mulţumesc, Jacques, dragă.

D`aimer

credeam ca pot scrie un text aferent, dar orice aş scrie e cumva eliptic şi ramolit, deci alerg să zac în braţele tăcerii cu dorinţa de firesc la piept şi ...

...cu bucuria creată de ceea ce am început să experimentez şi să observ: negreşit, orice implică efort sau strădanie în viaţa spirituală, e un balast, ca lucrurile să capete formă, e necesar să le laşi să respire, să le laşi timp să prindă suflu, să le dai drumul în elan, să nu aştepţi vreodată să revină în forma anterioară, de fapt să nu (te) aştepţi deloc.doar să le dai răgaz să prindă vlăstar. nonacţiunea va da naştere acţiunii. căci, abia când te dezlegi de dorinţă, uzurpatoarea de suflete, începi să-l guşti cumva pe" deplin"...

Nadir şi zenit

Mi-e dor de fuga în vis, fulger rămas în fantasmă,
rai fără pene şi fără de aghiasmă, delir.
de mine se dezlipeşte glasul, muţenia-n nadir.
cerbi şi puşti, căprioare luate-n tuci, ce ochi,
ce splendoare. te răzvrăteşti, deci
mişel al vieţii cereşti - nu reapari, aici trăieşti.
că-n mine trai de rege duci, te slăvesc plenar
umbră de-a mea în ceas solitar.
maestru al nopţilor nebune, al zilelor-tăciune.
moloh ce-ai fost, în zenit ne e locul.
 Şi cred că dau drumul şi urc în abis
ca Icar, cam aproape de soare pentru un vis,
topit rămâne, nefericit, ars pe rug de-un astru ciobit
Sau ca Medeea, prea trufaşă să piardă, rătăceşte
în nimic şi sugrumată de un dor apocrif,
piere. Dar nu mai sacrific, mă dau necamuflat
ca şi cum până la tine nici n-am existat,
ca şi când m-ai strivit între vieţi, între lume şi-un mit
sunt aceeaşi cu trăirea - pieirea, înrobit
 mi-e totuna, din suflarea ta am fost împletit.
aşa ne-a fost scris din vechile formule,
să pierim amândoi, prizonieri la braţ prin  molecule.
şi află că  te-am visat... străin şi uimit,
 nespălat de mine,dezgolit şi
 iubit.

Retrogradare

Da, ştii şi tu că "dragostea trece prin stomac", lozinca asta mai veche decât dragostea însăşi, sentiment atemporal care multora ne fracturează tocul sau nodul cravatei.

Propoziţia asta folclorică are dublu înţeles, dar noi îl folosim pe cel mai puţin cu însemnătate - şi anume că într-o stare de pauperitate, dragostea nu poate rezista, că trebuie să punem osul la treabă dacă vrem ca legământul dintre noi să nu se sfârşească cumva, să avem mereu grijă s-o întreţinem deci, altfel se duce pe butuci şandramaua numită dragoste. În fine, afine, nu neg necesitatea muncii, nu neg nimic din filososfiile noastre de viaţă mercantile şi nici nu vreau să polemizez discuţia despre aist sentiment care nu cred că mai suportă altă analiză după secole de dezbateri, de imnuri, ode sau blam. Nu. Dragostea e.

Vream să ating aici al doilea înţeles, pe scurt: stomacul, centrul emoţiilor corpului uman, "cutia de rezonanţă a afectelor", mai pompos scriind.
 Practic, toate trăirile tale sunt reunite, traveresează şi zac acolo. Ce butadă, nu? Toate amorurile tale reuşite, eşuate, toate fiasco-urile din relaţiile care implică afect sau sentiment, îţi vizitează toţi centrii nervoşi vegetativi aflaţi în stomac. Deci, evident, implicarea găunoasă, de orice tip ar fi, îţi dă dureri, dar nu de inimă, miocardul nu dă dureri, ci de foale. Concluziile: polifag sau anemic, niciuna sănătoasă, psihicul forjat nici nu mai intră în discuţie, başca.
Dar cum ar fi să ne luăm  molcom, aşa, pe îndelete, că vorba lui Nichita "mai e timp, mai e..."
sau vorba unei muieri dragi mie, căreia îi place să-l parafrazeze pe Marin Preda în Moromeţii : "mai dă-le mă dracu, mă..." să ne deprindem în a nu ne mai ataşa mintea de pseudoarte, ci să ne creăm constelaţii prielnice de visare şi trai, de plutire în zbucium, fără prea multe retrogradări.

Foto: Bill Henson

Nu îmi place când...

...primesc prea mult. cu toată tonalitatea afectivă pozitivă pe care ar produce-o sau aduce-o acel bagaj-dar, nu pot să-l car.
când simt în regiunea firii, trupului, sufletului acel plin pe care nu-l pot integra niciunde, am nevoie să-l epurez instant.
in relaţiile mele cu oamenii, cu iubirea, cu alimentele sau feluritele licori, cu sentimentele. cred că nu sunt mulţumită cu împlinirea asta, mă deranjează când sunt până-n viscere de ceva, e nefiresc, e neomenesc să fii bine când eşti ghiftuit cu atenţii de care te poţi lipsi, nu? eu am nevoie să am spaţiu de ventilare a ceea ce simt, a ceea ce trăiesc, nu -mi place să încarc spaţiul ăsta prea mult, că simt că-mi ia din structură, că mă copleşeşte, da. asta era. mă simt copleşită, m-am obişnuit să trăiesc cu puţin, altfel mă debusolez. m-am obişnuit să creez un soi de distanţă, golul acela să fie al meu, să-l umplu eu dacă doresc şi nu un altul cu orice ar pofti el, oricât de bună intenţia.
 eu nu sunt obişnuită să mă încarc până la refuz, eu sunt obişnuită cu "a vrea" şi nu cu  "a primi" ceva îndelung.
saţietatea nu mă umple, cum se întâmpă firesc, ci mă digeră, mă spoliază.

femeia mereu în expectativă, care tot aşteaptă şi care nu se poate sătura decât cu acel constant ...puţin.

Exerciţii de vulnerabilitate

Dumnezeule, tu eşti?
Cum e să te simţi conţinut şi despicat simultan? Îhm, ai habar?  Desfăcut, gol, sincer şi aspru, în oglindire. Ştii cum e? Nici eu. Dar azi am aflat o părticică şi da, toate adevărurile brute sunt de-a dreptul... titanice aş zice.
 Zici că zace în mine un alfabet dintr-o altă lume şi cum  să  mai scriu ceva cu el când n-am dicţionare? S-au îmbătat cuvintele şi  asta e bine, ne salvează de minciuni, ştii şi tu.
 Naiv şi sensibil fără să dai doi zloţi. Să dai drum şuvoiului, să te umpli până la streşini şi să simţi apoi că picuri muguri de ceară peste tot, ca o pecete, un sigiliu de nedesfăcut.
Când săruţi cu durere şi nu te opreşti din înmuierea buzelor vezi că în loc de salivă curg lacrimi. Curg păcatele pe pereţi şi tot nu te poţi împotrivi. E singurul moment în faţa căruia aş capitula la nesfârşit  - melanjul dintre nelegiuit şi cast - murdar de frumos.

Mi te prelingi pe şira spinării şi-mi dai foc, mă laşi să ard, mă sufocă prea plinul şi te rog, aruncă-mă în tine, să zac acolo milenii, să devin veşnică şi iarăşi pură!

Totuşi,
Azi mângâierile erau date cu mir, căci miroseau altfel, a sfinţenie....
mi-a fost dor.

Trusa de ajutor

Te vei rupe în bucăţi până ce-ţi vei regăsi forma, te vei umple de miliarde de constelaţii până să-ţi descoperi cerul şi să pluteşti cu Aurora Borealis, vei fi miliardele de frânturi de scoici până-ţi vei recăpăta marea şi te va mângâia din nou vreun val care să rămână la mal, vei urca toţi munţii până se termină relieful şi vei umbla cu toate trenurile până-ţi vei găsi ruta şi poate nici atunci nu vei şti cine eşti.

 Şi nu încerca să găseşti răspunsuri, ci cauta zilnic să-ţi pui întrebări. Adresează-te ţie şi dă-ţi răgaz să fii. Şi nu te lega de lucruri, evită să-ţi împovărezi mintea ca şi când merită tormentul unor lucruri, nu. Nimic din lumea asta nu are preţ pentru starea ta de bine. Nu raţiona prea mult, mintea o să-ţi tocească din simţire şi nu vrei asta, parcă nu fiinţam pe pământ să ne alienăm. Deci, "în vecii vecilor" nu-l vei întâlni pe "amin" dacă nu te întorci puţin şi înspre tine.

Şi permite-ţi solitudine de bun gust, Jean Paul Sartre spunea că "dacă nu ţi-e bine în singurătate, eşti în proastă companie", deci să-ţi fii camaradul cel mai de nădejde. Şi stai acolo un timp, pictează-ţi smerenia, uimeşte-te, vezi ce faci cu tine, observă-te detaşat. Fără a-ţi prelungi starea până la ermetizare.

Caută să fii moderat, găseşte-ţi definiţia, fără a te limita la ea. 

Şi iartă, apanajul celor puternici, ne zice Ghandi...apoi el adaugă, normal, să pui în dubiu tot... inclusiv scrierea asta, sau alte tone de scrieri din care lipseşte realitatea ta. Cuvintele încâlcesc mai mult uneori, dar cel puţin te lasă să crezi că te descătuşezi, chiar dacă nimeni până acum n-a găsit vocabularul perfect pentru a-şi traduce trăirile.
Diletanţi de viaţă, cum ar zice un amic, dar ce uşurare când putem să ne fim trusa de prim-ajutor.

Gol de mare

O, parcă am spuma mării prin vene, ceva forfoteşte a vară, de cum mergeam pe val, fără să presimt o iotă din ce urma. Ce naivitate.  Beţii de simţuri, iluzii.
În dimineaţa asta m-am trezit cu marea în pat, cu nisipul în taste, cu dansul derulat în spatele genelor şi cu scoici lipite încă în talpă, ceea mă obligă cumva la prudenţă, ştiu.



 Îmi amintesc perfect dansul de pe malul nocturn al mării. 
Atingerea ilicită, vinovatăţia mâinilor, disperarea căutării.
 Şi ce oacheşe gânduri. 
Ocheade, nimic tapetat, totul simţit, nimic confesat...

 Şi ce târcoale, tâlhare. 
Subtilităţi tot erodau - din val sub paravane.
Şi ne simţeam, de ne-am fi căşunat 
Dar tu erai dat şi eu eram de luat
de mijloc . Să mă fi cuprins, străine 
Să-mi fi prins părul de-o stea!
Să mă fi smuls din straşnica perdea
de gânduri şi  frici amorţite.
Dar ce stricat e timpul şi ce val necugetat.
Priveşte cum blândul Poseidon ne-a îmbătat.
Mai bine te-ai urca în barcă, hai. 
Porneşte spre răsărit, cu golful in minte,
Cu sufletu-n rai.

Rugă

"Pune-ţi o dorinţă şi roagă-te ţie", pe de o parte şi pe de alta, roagă-te lui Dumnezeu să ai tăria să te slujeşti frumos şi să fii cucernic cu tine, cuvios cu un altul.
 Relaţiile interumane aduse la rang de religiozitate, adică iubite cu sfinţenie şi hrănite cu un soi de căldură veritabilă .
Pentru că azi am citit ceva cu care probabil voi adormi în gând şi la care bezmetic reflect. După ce noaptea trecută mi-a frământat somnul cu un coşmar legat de trecut, voi mai rămâne puţin în acest trecut-prezent să vedem ce mi-o mai spune, pesemne nimic nu apare în mintea sau sufletul tău accidental, deci să secăm şi aceste izvoare de măcinare, fără a ajunge în deşert, dacă se poate.
 Poate clişeic, poate nu, dar:

 "DESPARŢIRILE SUNT NECESARE IUBIRII AŞA CUM ÎNCERCĂRILE SUNT NECESARE CREDINŢEI."


"Cei ce seamănă lacrimi, cu bucurie vor secera." (Vieţile Sfinţilor, Efrem Sirul)

Poezie de hârtie

"Aşteptarea, anticamera deziluziilor". Te las cu bine, cu tine în mine,  cu speranţa că-mi vei lumina viaţa pe un trotuar din bulevard aievea te găsesc Şi pe o strada înţesată de dorul ce nu se opreşte din marş Cu strigătul ce te cheamă în locul cel de taină Cu firea înţeleasă prea prost şi nu fi tont Ştii că plec de pe umărul tău că te-aş schilodi, haină Meschină, a ta din veci aş fi rămas şi fără de opriri. Şi dacă te-aş păstra în suflet, ai zace sub nenorociri, Că " ţigara ce-ai lăsat-o pe etajeră" nu mai are scrum Că te visez absurd şi te simt în strine braţe, croşetând alt drum. Şi te voi elibera, de mă vei iubi apoi rapace Cu fir de mărgăritar ş-un climax la patru ace Şi solitar. Egoist şi interstelar. Cu iubire în par. Şi legământ inelar.

De nestăvilit

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Nichita Stanescu

Anonimului, cu drag

Cineva mi-a spus că până nu îţi sesizezi nevoile şi nu te storci întru desfătarea lor, vei îngroşa rândurile bezmeticilor diurni şi nocturni care îşi caută satisfacţiile în tot ce e mai perisabil cu putinţă.
Să nutreşti mereu mizericordie pentru astfel de desfătări prăfuite pentru sufletul tău, să te simţi şi să ai răbdare cu tine.

Nevoia de a te scoate din imaginaţia în care freamăţi din ce în ce mai vârtos şi
nevoia să-ţi croiesc drum în realitate.
Nevoia de a oferi căci  mă sufocă trăirile puse sub capac şi înnăbuşite, neîmpărtăşite.
Nevoia de a te îmbrăţişa, de a-ţi sări în braţe în toiul nopţii, după ce ziua ţi-o fi stors lămâia pe gât.
Vreau să-ţi fiu confidentă, să-ţi împărtăşeşti visele şi coşmarurile cu mine, să despicăm noaptea în două bucăţi de dragoste, să ne facă dragostea cu orele, să avem ochii împăienjeniţi de somn şi să adormim spre dimineaţa ca peste 3 ore să-ţi beau cafeau din ochi. .
Nevoia să te văd zâmbind când te aştept în bucătărie cu un quiche pe care abia dibuit să-l pregătesc şi cu o sticlă de vin - să nu mă uiţi câte nopţi oi avea. Nu se va întâmpla des asta, dar va avea izul dedicării, fii sigur.
Nevoia să mă arunci în pat în fiecare seară sau zi, să-ţi iubesc totul. Să te despic printre gene, să te analizez până în molecule şi să te strig pentru a te lipi înapoi sub limbă, să zaci acolo, să-mi fii acidul care mă transpune în alte dimensiuni, să te pipăie papilele, să înnebunească de plăcere.
Nevoia să te aduc zi de zi mai aproape de mine, să nu mă faci să-ţi ascund, să mă dau fără strategie sau rezerve. Vreau să vezi că pot fi meşteră în altele, că deşi îmi plac jocurile misterului, nu vreau să devenim necunoscuţi într-o zi.
Nevoia de a reveni în realitate, căci ne impune ritmul. Nevoia de a fugi cu tine în realitatea asta, de a coresponda mutual şi a nu abdica în faţa ei. De a vâna frumosul, de a urca sisific greutatea, de a fi bine separat, de a şti că atunci când ne vom regăsi vom fi aceeaşi.
Nevoia de a-ţi dansa, de a-ţi oferi prilejul să mă râvneşti şi să mă posezi neîntrerupţi de orologiu.
De ceva mai real ca hipermarketul. De curat.
 De avea casă în casă.

Nevoia să te cunosc, anonimule.

Eros, bine ai venit

Mă uitam în oglinda anului trecut: reflectă şi slujbe religioase de pomenire şi sindrofii de simţuri, damnate momente încărcate cu broboane de suspans şi chinuri poleite cu plăceri, straşnic meniu scandinav a avut 2012.

Profesional un an încărcat de litere scrise, de maculatură citită şi subliniată, examene de final, examene de început, reuşite, grup de dezvoltare personală, filme, oameni frumoşi, interacţiuni fructuoase, sens şi trudă. asudare, frumos. Când reuşesc profesional sunt pe culmi, zenitul mă înghite.
Intim - zbucium,  încercări, separări, proiecţii, am încetat să mai mănânc omizi, deci nu am mai avut parte de fluturi, ci de altfel de metamorfoze. Oricum, deloc lin pentru că dacă ar fi să îmi recunosc, nu sunt pregătită de asumare deplină şi drumuri line, am nevoie să mă mai aflu,  ieşind din confortul preţios. Oricum, îţi mulţumesc pentru că mi-ai oferit, pentru toate darurile, pentru cum m-ai ajutat să cresc. Un roller-coaster oprit sus. Picaj greu, dar cu privelişte de la zei. Uneori, să ştii când să închizi,  impută mai mult curaj şi maturitate, alteori e o fugă. Acum n-am mai fugit năuc.
Personal- începutul unui drum de autodescoperire şi de conştientizare, un drum ghidat profesionist, un drum pe care l-am început de curând şi care mă aduce săptămânal mai aproape de mine. Şi tot personal, am tot umblat din casă în casă în dorinţa găsirii unui loc pe care să-l fac "acasă" în acest "bordel" citadin.

Anul acesta nu vreau să-mi propun liste de îndeplinit şi să nu reuşesc, vreau să mă surprind şi să mă ţin de ce am început deja, vreau constanţă în acest an şi reluarea legăturii cu natura, călătorii. Să fii blând, dragă 2013,   sau EROS citit invers, peştele de la cap se împute.

P.S. Voi ştiţi ce muzichie faină clocoteşte în Radio România Cultural? Mă încântă de-a dreptul în această seară. Şi mi-e dor de o carte pe care să o devorez. Dăm fuga din realitate, slalom printre poveşti, hai.

Schimbarea, singura constantă

M-am culcat si trezit cu o amorţire fără pic de amor pentru odihnă, o amorţire fără de seamăn şi am impresia că atunci când păşesc în metropola asta, chiar după ani întregi de locuit aici, nu pot să o asimilez ca fiindu-mi dragă. Parcă sunt mereu la bordel aici, plătesc pentru nişte servicii de care mă pot bucura mai abitir, dar e sec. Eşec. Prima nevoie de schimbare.
 Şi apoi ai un sentiment că plăteşti oarecum prea mult şi nu poţi scoate ce e mai bun din asta şi e din vina ta. Căutând satisfacţie în jur şi având aşteptări e teribil, mai ales de la oamenii cu care dinamica ta nu se pune de acord. Ar fi sănătos să îţi alegi înţelept oamenii deşi alegerile înţelepte nu sunt atributul unei minţi blocate. A doua nevoie de schimbare.
 Distanţare cu noimă, replica lui 1 ianuarie.

Pe scurt, am câteva gânduri de la mine pentru alter ego-ul meu:
1. Imi propun să nu mai am aşteptări nerealiste de la situaţii ori semeni. Când ai aşteptări e ca şi când vrei tu să controlezi ce se va petrece, proiectând pe umerii altora ce ar trebui să faci de unul singur. Vreau să zic, e dezirabil să te faci omul cel mai important din viaţa ta. Nu să te pui pe vreun altar, dar să cauţi să te valorizezi, draga eu.
2. Fă eşecul parte integranta, fii meşterul experienţelor tale, acceptă-l şi transformă-l cum te pricepi.
3. Bucură-te lăuntric pentru tot ce primeşti. E un semnal de alarmă că prezenţa ta contează sau nu mai contează. Oricum ar fi, afli ceva, simţi, eşti .
4. Ieri am auzit un gând care mi-a rămas ca un timbru lipit de suflet: să îţi doreşti înseamnă să fii pregătit şi de pierdere/ suferinţă. A îţi dori e practic omenesc, a primi e ceresc ori providenţial. Omenescul doare, cerescul uşurează. Eu va trebui să renunţ la a îmi dori nenecesarul, ca prim pas.
 5. Apoi, cum ziceam, ar trebui să mă pot bucura de orice primesc şi pot transforma în hrană. Sfântul Augustin spunea că fericirea stă în a-ţi dori ce ai deja. Aici mai am nevoie de training, viaţa e un profesor, orişicât.
6. Nu îi încărca pe alţii cu insatisfacţiile tale. Toţi duc o luptă pe undeva, nu le înrăutăţi starea, te rog. Dacă poţi să îţi aduci vreun aport sănătos, fă-o, dacă nu, ia distanţă. Încearcă, măcar.

Notă: Triază. Transformă(-te). Lucrează la tine în relaţia cu tine şi ceilalţi. Fii bună şi acceptă schimbarea..