Ce nu s-a rostit

Am observat că nu scriu când sunt bine, cu apele în matcă, când sunt liniştită nu împart trăirea, ca şi cum aş vrea s-o conserv în mine, depozit infinit de care să ştiu doar eu.
Îmi dau seama că nu prea dau importanţă serenităţii atunci când şade de-a dreapta mea, sunt un muşuroi de neglijenţă şi e firesc să mă părăsească, aşa cum fac şi eu cu mine adesea, mă dau, obosită de mine fiind, în braţe neglijente. Mă dau şi nu frumos, egoist. Mă dau ca sa mă recapăt şi nu fac decât să mă debusolez mai rău. Mă calc pe coadă doar să văd cât duc. Şi duc mult. Şi cumva, ai zice autoflagelare, dar ar fi autopunitiv dacă mi-ar şi plăcea, ceea ce nu se întâmplă.
Am obosit cu mine, cu tine, cu tot. Zilelea astea am cernut tăcerea şi nu mi-a rămas mare lucru, în afară de indiferenţă, cert, care e la loc de cinste după atâta timp urât.
Şi încep să mă croiesc la loc, cu aceeaşi neîndemânare. Să cos aşteptări, să croşetez speranţe, să înrămez rădăcinile din care voi face cumva, ca într-o primăvara să înmugurească arbustul.
Până atunci, fir întins.

Tranziţii

Plec capul şi mă rog la mine, la Tine, la Sfinţii uitaţi cu suflete pictate şi mă bucur de vârtejuri, de coapse formate, de buze ciudate şi trenuri pierdute, de asfinţituri cuminţi şi oameni grăbiţi. Mă bucur că te pot simţi, arbora deasupra mea, ca pe un steag drept şi corect.

Partea cu stările de tranziţie mă bucură, zău. Nu mă plâng de dificultăţi, căci rar o fac şi atunci oricum mă simt bizar că le dau glas, stările sunt făcute să fie mai întâi rumegate şi apoi să te defrişezi de dânsele, au şi ele  rost pe pământ, te învaţă. Traniţiile te învaţă mult despre tine, despre cum creşti. Oamenii te învaţă mult când nu îşi propun, suferinţa te învaţă şi ea - să fii umil, în sensul - decent, parcă te face să te iei mai abitir în serios, să te asculţi, să fii mai cumpătat. Şi te ajută să evoluezi. Târâş sau nu, dureros sau nu, frumos sau lacrimal, dacă eşti acolo, în tine, înveţi.
Nu spun că eşti liniştit când doare în fiinţa ta orice, dar pentru mine neliniştea e mană cerească, eu aşa funcţionez cel mai bine, când ceva nu mi-e clar, e cert că acolo e musai să sap mai mult. Forfota e bună, te învaţă să continui să te loveşti până te repoziţionezi şi reîntregeşti adecvat cu natura ta.
Am senzaţia că e lucru greu să tranzitezi sănătos etape -adolescenţă-maturitate cât şi polii masculin-feminin şi asta cere artă... în mânuirea cu tâlc a stărilor, fără să te simţi absorbit de unul din poli şi să-l nedereptăţeşti pe celălalt....

Am oameni în viaţa mea care mă ajută să creşc aşa, ţinându-mă, cu voia mea, când în noroi, când în ghiveci, când în vază...oricum, mă bucur că astfel, cu ei prin preajma mea, mai uzez şi eu de vulnerabilităţile mele. Mai învăţ să mă pun la adăpost sau să nu mai conserv atâta preţioasele trăiri.

Căci uneori...aşa vin unii "ca binecuvântarea, alţii ca lecţii."