Nu prea mi-a plăcut niciodată să trăiesc cu regrete, am simtit mereu că dacă le permit suflarea e ca şi cum la un moment dat am suspendat viaţa, ca şi cum aş fi preferat să-i ciobesc din desfăşurare, ceea ce am făcut de multe ori, dar nu mi-a părut rău. Toate întreruperile la timpul lor, toate pânzele au fost aruncate, toate rochiile rupte, şerveţelele intinate de condeiul matinal şi uite că vieţile au continuat bine-merci beaucop. Nu chiar bine de la început, de ce să te mint, dar aici voi tăinui mersul lucrurilor, ca să nu te aglomerez cu detalii despre nefericirea mea - la firea ta blajină, n-ai îndura luxul de amănunte. N-ai îndura luxul oricum ar fi el, nu mi-o lua în nume de rău.
Da, apoi, au ars case, scrisori, tricouri de bumbac, tigari murdare, plăcinte în cuptor şi totul pare să-şi fi revenit, ai crede? Straşnica avuţie sărăcită de oamenii calici şi grosolani, ce să-i faci.
Numai că acum mi-e dorul stricat şi nu vreau să repar un ciot, mi s-a spus că e treabă de bărbat asta cu reparaţiile, că nu se cade. Ba chiar ajung în punctul în care mă gândesc să inventez alte cuvinte, verbe, expresii pentru substantivul ăsta, "dor", altfel ai înţelege pe dos. Ia ca mostră: "îmi stă viespea în gât", "n-am gaură în covrig ", "zbor prin mine cu tine la subraţ", "mă toacă un malaxor", "Dr. House zice ca e Lupus", "am maidanul în mine". Chiar şi asta din popor merge, "am furnici în pântec", toate să exprime dorul excitat şi stricat, ros, tors, fleoşc. Aşa îl trăiesc eu, zdrobşit şi nefiresc, nisipos şi îngrozitor de rece, murat şi pe alocuri cărunţit. Mă rog, ai înţeles cum stă treaba cu epitetele.
Deşi nu credeam că mai aveam ce să umplu, am mai făcut un pas, si uite că m-am golit, fără să bag de seamă. Am bătut la uşă, am poftit - of! şi ce am mai poftit - să îmi stea în gât şi azi. Ai zis să intru, că revii. Între timp am căscat de m-a luat dracu, am strănutat şi am făcut câteva genuflexiuni să mă dezmorţesc, m-ai pus să mai stau puţin până faci nu ştiu ce, dă şi mângâie mâţa, o potaie care cred că m-a zgâriat până la nesaţ în imaginarul ei, cam aşa mă privea, dă-i şi fluieră, joacă-te cu guma între degete, scuipă doi sâmburi de cireşe, şterge praful de pe dormeză cu arătătorul. Nimic. M-am perindat între perdele ca un fluture beat de siropuri şi tot aşteptând în sufragerie, încălţată şi cu ciorapul de mătase agăţat de un gând impertinent, cu pelteaua lângă mine, am început să pictez pereţii cu dulceţurile făcute de mâna ta.
Ştiam că ai o afinitate pentru gătit şi siropoşenii.: "plec, îmi aleargă vântul prin păr şi putrezesc licuricii în mine". Eu nu aveam.
Pelteaua se întindea grozav pe albul peretului. Eram sfâşiată. Mi-am dat ciorapii jos şi ţi i-am lăsat pe masă. Mă strângea banda lor precum şi aerul îmbâcsit. Pisica mă ura deja, aşa că am lăsat-o să-ţi lingă pereţii. Nu te supăra. Oricum, aveai nevoie de cineva să-ţi lingă rănile.
Iar tu parcă adormisei în veşnicie. Nu ai mai apărut nicicând la fel. Nu te-ai gândit o clipă să mă inviţi în camera de noapte, ce poveşti aş fi scris de la fereastra ta, ce copii frumoşi ar fi ieşit.
Ultima oară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu