Ce nu s-a rostit

Am observat că nu scriu când sunt bine, cu apele în matcă, când sunt liniştită nu împart trăirea, ca şi cum aş vrea s-o conserv în mine, depozit infinit de care să ştiu doar eu.
Îmi dau seama că nu prea dau importanţă serenităţii atunci când şade de-a dreapta mea, sunt un muşuroi de neglijenţă şi e firesc să mă părăsească, aşa cum fac şi eu cu mine adesea, mă dau, obosită de mine fiind, în braţe neglijente. Mă dau şi nu frumos, egoist. Mă dau ca sa mă recapăt şi nu fac decât să mă debusolez mai rău. Mă calc pe coadă doar să văd cât duc. Şi duc mult. Şi cumva, ai zice autoflagelare, dar ar fi autopunitiv dacă mi-ar şi plăcea, ceea ce nu se întâmplă.
Am obosit cu mine, cu tine, cu tot. Zilelea astea am cernut tăcerea şi nu mi-a rămas mare lucru, în afară de indiferenţă, cert, care e la loc de cinste după atâta timp urât.
Şi încep să mă croiesc la loc, cu aceeaşi neîndemânare. Să cos aşteptări, să croşetez speranţe, să înrămez rădăcinile din care voi face cumva, ca într-o primăvara să înmugurească arbustul.
Până atunci, fir întins.