Vizita

Cred că voi scoate capul din pământ, ca şi cum aş fi fost un struţ care dintr-o dată ridică nasul către cer şi ţipă de fericire.
Ca şi cum gândurile-perdea, ca un tifon îmbibat în harpie mă înstrăinau de priveliştea suculentă, de întreg orizontul.
 Şi lepăd întreg muştarul de pe buze căci e prea iute de mânie la vorbă.
Mi-am dat seama că există flori de crescut în mine, că lăstarii îşi fac loc cu greutate prin noroi, dar că au fost sădiţi din seminţe fertile şi vreau să cresc o grădină prin care să mă plimb şi care să dea roade gustoase, o grădină fără capăt sau sfârşit, o grădina ca un etern bun de explorat într-una, până când o să mă transform la rându-mi în pământ osos...
Prin care să alerg  până cad la propriile-mi picioare, acolo în grădina asta  oaspeţii să vină cum vor şi să-i primesc, simţindu-i,
simţindu-i liberi, liberi...


Pune mâna pe ziua de azi si vei fi mai puţin dependent de cea de maine... căci îmi dau seama că în timpul în care ne preocupăm să fiinţăm doar ca un gardian al grădinii ca şi cum este un dat, primăvara ne va fi înlocuită...
şi e teribil de plăcut să devii vizitator, decât aparţinător şi în gardă...sau în zgardă
 merveilleux.