Alegorie.

un păianjen lipicios îmi ţese calm în corp.
simt cum urcă din tălpi, unde mă gâdilă cu genele lui şi că nu se opreşte nicicând. nici măcar acum când bat in tastele astea.
păianjenul ăsta e foarte răbdător şi cel mai curios lucru e că încep să creez o afecţiune pentru el, deşi mi-a displăcut când l-am localizat în mine, voiam să scap de el. aşa cum facem noi cu ce e nou, de regulă. alungăm din teama nu neapărat de necunoscut, din teamă că poate se pierde ce ştiam, acceptându-l.
dar, vietatea asta mă răstoarnă din mine şi mă pune în cupe apoi mă soarbe ca a doua zi să mă redea într-o formă pe care nu o ştiam.
 şi cel mai mult îmi place cum croşetează, chiar o să mă acopăr cu el pe vremuri ca astea.
mă absoarbe şi mă poartă cu el pe un pod incomod care se tot bâţâie, dar pe el pare să nu-l deranjeze, zice că podurile au ele un echilibru şi că e musai să mă acomodez cu ele, căci podurile sunt porţi de tranziţie, de transpunere în alt meleag şi că fac parte din orice călătorie.
 e ceva frumos cu păianjenul ăsta.
" practică aşteptarea până în pânzele albe".

de veghe

oamenii nu vor cu adevarat să fie vindecaţi.
 ceea ce vor este alinare,
vindecarea este dureroasă.
trezirea este neplăcută, să ştii.

anthony de mello, p. 4.

regii şoselei

vine ziua când ştii că s-a epuizat.
 e un punct acolo peste care, chiar dacă sari, să zicem, din teribilism şi imaturitate, te întorci fix de unde ai plecat.
e ziua aia când te loveşte ceva în moale şi, deşi nu spui nimic, trăieşti romane, pagini întregi de furnici negre pe care nu le poţi descifra, cărora nu le poţi da sens.
se termină şi acela e singurul sens.
nici trăirile nu mai sunt viscerale, nici oamenii ce au fost bunăoară.
 e punctul când nici sensul nu mai are loc, că s-a epuizat şi el.
atunci e gata,
 totul de aici încolo se transformă şi se clădeşte, dar cu grijă şi căldură.
îmbibat pe alocuri de turbulenţe frumoase.