duminică, 28 aprilie 2013

7 a.m.




Îmi placi fără zgardă sau gardă.
 Îmi placi când mă acoperi hulpav şi mă arunci într-o curbă agonică din care nu ştiu ieşirea..
deopotrivă când eşti blând şi-mi pupi degetul mic prin dresul ce se vrea rupt,
ca şi cum în deget stă tot romantismul matinal, post-modernist şi  post-carnal
te încolăcesc şi mă rogi să mai stau,
te-aş face franjuri până abajurul dimineţii ne-ar găsi scrijelind poveşti din scrum si fum,
 pe aceeaşi canapea moale ca sufletul tău aghesmuit,
  oh, tendre es la nuit...
până când, uite, mijeşte de zi şi crapa soarele printre ăste draperii
 cu falduri grele ca genele mele.
 picăm amândoi la unison în visare,
 căci visele  sunt mereu mai reale
nuduri ale serilor de împrumut
de pe scenele goale.



miercuri, 24 aprilie 2013

In vitro




 nu pot să spun nimic care să redea acurat alfabetul stărilor. cel mai mult cred că spun între spaţiile libere dintre cuvinte, acolo unde aievea stau oftatul, zâmbetul, dragul, dorinţa, durerea, oboseala cumplită şi lacrimile..toate sunt amalgamate în pauzele goale şi în semnele de punctuaţie, căci un punct pus la timpul lui face căruţa de virgule.
scrisul mă ajută să ventilez, la fel şi dialogurile, dar nu se aştern toate la fel de autentic din condei aşa cum sunt adesea înşirate în gând, deci nu ştiu dacă spun mare lucru, dar cel puţin încerc să mă traduc... îngrijit.

vă las cu:


luni, 22 aprilie 2013

Sfântu' Încă Aşteaptă



Când plămânii cântă imnuri de amurg
Când dorinţa cu dantelă-i dedesubt
Şi tu -mi spui de noi, de noi şi demult
Trecut-a timpul, trecuta-i clipa, teribil avânt
Trăim pe ascuns, vise erodate, ce amar
în ceaţă să dispară, o noapte de calvar
varsă azi la mine-n poală nefericirea
varsă-te cu totul, lasă-te în şoapte
vise făr' de vis, noapte făr' de noapte
Când sânul mi-e ros, braţele-n cruciş
geme perdeaua şi fumul de opium s-a stins
Zac febril cuvintele, te dezvelesc în luminiş
ai chipul transformat şi o inimă tăciune-nchis.





Voiaj




Închid ochii şi mi se dizolvă genele, cad într-un somn adânc în care apar toate memoriile şi toate întâmplările care vor urma, sunt imagini caleidoscopice, ca şi când dintr-un tărâm vechi păşesc în prezentul de mâine, o imagine tablou care redă acurat trecutul şi arată desfăşurarea viitoare a evenimentelor. Mă avânt  în acest întuneric colorat de trăire, căci acolo clocoteşte viaţa, cea care ar fi util să fie trăită şi nu doar abolită de visare. Vreau să aduc de acolo, din vis, suflu vieţii terestre...
Mă gândeam la perioada pe care o tranzitez şi care cumva îmi este prezidată cu o tăcere îndoită:  mă satisface, iar pe de alta mă invită la acceptare...niciodată nu te întorci acelaşi după o călătorie, fie ea doar una onirică.

Şi cum am mai pus un kilogram pe cântarul timpului, realizez că un an aproape că am visat pe ascuns şi am trăit pe ascuns, neaducând la viaţa, de fapt, ceea ce merita mai mult trăit...m-am dedat de la natural şi vieţişoara mi-a arătat că pentru firesc e nevoie de curaj, pe care nu l-am purtat cu mine în situaţiile în care era necesar...în acest an  mi-am descoperit slăbiciuni, puteri, forţe motrice şi spirituale, nevoi şi dorinţe de-a dreptul claustrate...pe unele le conştientizam, pe altele mi-am dat voie să le aduc la lumină şi să le urmez, trăindu-le fie cu lacrimi, fie cu împăcare.

Îmi cer iertare mie pentru cum nu am aflat mai devreme ce înseamnă să te îngrijeşti cu duioşie.
Cu neiubirea asta am dărâmat castele...realizând deunăzi că pentru un castel nu e neapărată nevoie de cărămizi sau de  nisip, cât de dăruire şi prezenţă deplină. De atât dispuneam atunci, sau de atât credeam că dispun şi aşa era, pesemne. Mă bucur că mă recuperez pe mine din neştiinţă şi mă redau mai întreagă, după ce m-am târât pe tărmuri străine.

Închid ochii şi genele diluate de somn mă cheamă la joacă...copilul care zace în mine, azi se bucură...

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Poem sărat


mi-ai ajuns până-n gât, dragă domniţă
foaie udă şi fragedă din ăst jurnal,
 s-a terminat epopeea, dă pagina de final
s-a tot întors al tău spate spinos
mi-a-mpuns destul braţul osos
sau poate eşti doar un ciulin cu ţepi
vii tu să-mi tulburi adierea beateagă
vii tu să-mi spulberi primăvara neagră
mi-e de-ajuns cu astă patimă de îndurat
mi-ai ajuns până măduvă şi sânu-mi pipernicit
coboară din jilţul care ţi-a rămas destul de mic
coboară, dragă domniţă
şi nu uita s-arunci ş-acea coroniţă.

vineri, 19 aprilie 2013

Restructurare


Au picat din cer zgomotele şi s-au prăbuşit în pământul dement care ascunde sub el zeci de mii de suflări săturate de oxigen şi s-au făcut una cu asfaltul, asfalt care pare din ce în ce mai neîncăpător, ca şi cum nu mai e smoala pentru toată lumea, ca şi cum catranul s-a uscat...
...şi oamenii au fugit pe unde au văzut cu ochii, s-au ascuns sub maldărul de cărămizi şi aşteaptă umili sentinţe.
Sunt tăcuţi, firavi şi murdar de fericiţi.

 Ca un vraf de clone de  Poseidoni care fug de tatăl cotropitor ce va să vie oricum să le înghită, aidoma unei litre de vin deja acrit. Aşa ne pregătim, fiecare după pofte, de dispariţie, ca apoi să revenim epuraţi, după un periplu mistic şi odios de benefic..nu ştiu de voi, dar eu nici nu mai fug, căci mi-e dor să fiu zvârlită fără suflare pe alte continente, în alte încăperi de om. Atât de cumplit şi înălţător încât m-am decis să mă supun firii lucrurilor.

Şi toate vibraţiile scrijelite care zumzăiau pănă mai ieri, de azi s-au împrietenit cu tăcerea, de azi sunetele elogiază muţenia, căci azi e, ca niciodată, atâta amar de  linişte...

miercuri, 17 aprilie 2013

Vizita





Cred că voi scoate capul din pământ, ca şi cum aş fi fost un struţ care dintr-o dată ridică nasul către cer şi ţipă de fericire.
Ca şi cum gândurile-perdea, ca un tifon îmbibat în harpie mă înstrăinau de priveliştea suculentă, de întreg orizontul.
 Şi lepăd întreg muştarul de pe buze căci e prea iute de mânie la vorbă.
Mi-am dat seama că există flori de crescut în mine, că lăstarii îşi fac loc cu greutate prin noroi, dar că au fost sădiţi din seminţe fertile şi vreau să cresc o grădină prin care să mă plimb şi care să dea roade gustoase, o grădină fără capăt sau sfârşit, o grădina ca un etern bun de explorat într-una, până când o să mă transform la rându-mi în pământ osos...
Prin care să alerg  până cad la propriile-mi picioare, acolo în grădina asta  oaspeţii să vină cum vor şi să-i primesc, simţindu-i,
simţindu-i liberi, liberi...


Pune mâna pe ziua de azi si vei fi mai puţin dependent de cea de maine... căci îmi dau seama că în timpul în care ne preocupăm să fiinţăm doar ca un gardian al grădinii ca şi cum este un dat, primăvara ne va fi înlocuită...
şi e teribil de plăcut să devii vizitator, decât aparţinător şi în gardă...sau în zgardă
 merveilleux.




sâmbătă, 13 aprilie 2013

Adam





Tu ai dat viaţa vieţii, ai dat grai vorbirii şi sunet muzicii mele. Când te-am văzut, Adame, grozăvia şi-a găsit culcuş în mine. Un giuvaier de om, ţi-am jupuit pieile fine şi ai rămas un nud tremurând la ceas târziu şi rupt. Aducând cu tine iluzii, m-am ocupat de ele straşnic, le-am desfiinţat una câte una, cu îndârjire şi pasiune şi te-am trimis înapoi lumii gol. Şi mi-am permis luxuri pentru care sărăcia mea avea să-ndure.

Adame, o Evă ai şi p-aia s-o huleşti? Când prin tainele-ţi ascunse te pregăteai s-o preamăreşti. Şi ea îţi punea aripi, simţeai că te înalţi şi acum nefericite, în subterane ai ajuns să slujeşti. Poveşti? Ah, orb eşti şi orb ai să rămâi, nărod smintit, ţi-ai mai tocit un vis.

 Dar va veni un timp când, draga vietate trădându-te cumplit, veţi coborâ din Paradis. Şi te întreb, Adame, cum ar fi fost ca Muza  ta să nu fie beată de ispită, ruşinea să nu mai existe şi noi să putem fi întregi, fără nevoia de a ne fi de-a pururi croitori? Meşteşugari umili care să se ocupe de cusături şi ajustări la tot pasul. Rupturi de fiinţe, nimic celest. Cam cum?

joi, 11 aprilie 2013

Ignoranţa

fiecare om este un verb, o fracţiune de acţiune
fiecare om e o silabă încă nerostită
şi aş vrea să o curpind între dinţi şi 
să o las să-mi şuiere pe buze
să-i dau viaţa de care are nevoie
şi să rămână draga silabă, uimită,
de tot alfabetul ăsta încă neinventat,
care îşi caută abecedarul şi
elevul 
căci spun unii, există cuvinte
 mai grăitoare decât strigătul mut
al unei biete silabe fără grai
există.

.


marți, 2 aprilie 2013


Durere. Combustibil

cumva mă doare, căci  e ca o parte din fiinţa mea de care cred nu mă pot lipsi, ca un organ care e deşi bolnav, cu greu te laşi deposedat de el. aici e problema, că nu ştii că poţi şi fără, poate nu ti-ai provocat viaţa suficient.
e dureros căci anii strigă după ajutor, şi ştiind că le-ai dat viaţă, sens, nonsens, cert e că i-ai animat, te simţi responsabil pentru ei, ai vrea să-i ajuţi. si oamenii fug căci nu au curaj să dea sens suferinţei, nu au puterea să integreze durerea, doar ar scoate-o prin colţi şi atunci ar durea muşcăturile. ciclul s-ar relua. si mă doare la fel de tare cum ma doare organul ăla, ştiţi voi, ăla bolnav.
vreau simplu, nu cu de toate. la curu gol, vreau să trăiesc simplu. vreau să fiinţez şi să capete rost asta. vreau să scriu la opaiţ şi m-aş lipsi până şi de accesul la internet sau de orice mijloc care simt că mi-ar ştirbi din autenticitate. vreau să îmi vin în fire şi să mă întâlnesc cu firescul. acolo să fii tu.

Sometimes it is harder to deprive oneself of a pain than of a pleasure.

                  F. SCOTT FITZGERALD