Ibidem

 suntem la fel de vechi în noutatea noastră ca milenii în urmă, căci va dăinui în noi ancestralul până când nu vom mai fiinţa, e în codul genetic şi în vise, schimbarea e o prefacere în esenţă, autenticul şi bazalul au rămas neşlefuite, suntem la fel de fruşti ca primii oameni, poate puţin mai îndoctrinaţi, mai temători şi mai ruşinaţi de noi, poate mai conştienţi, poate mai haotici, poate cu mai multe nevoi pentru care ne luptăm, dar la fel de avizi de a poseda, de a umple vidul, aflaţi cu imposibilitatea de a fi "pasiv productivi", alegând a fi fals activi, cum ar spune Erich Fromm, ca o fugă de ce nu ne place la noi şi-l vedem şi la celălalt, ca o permanentă goană de regăsire.

alergăm?

alergăm..

Fragmente

de poeme, de muzici, crâmpeie de dragoste, niciodată un tot. cum suntem şi noi construiţi, tot din bucăţi lipite cu măiestrie, nicidecum pe de-a-ntregul.  aşa sunt şi lucrurile care ne ţâşnesc din mâini, gură, structuri neuronale sau din oricare  organe interne ori externe.

 Da, cert, pot apărea ca fiind în întregime: de exemplu, un tablou: o pictură care este, de fapt, alcătuită şi zămislită din bucăţele de melancolie şi strigăte sau din tăceri cusute. un tablou n-a fost niciodată un tablou, a fost milioane de stări, culori sau nuanţe, basculante de ore nedormite şi clipe de dorinţă.

Oamenii nu pot croi ceva dintr-o bucată fără să întineze şi să înhame în proces cel puţin o altă latură. suntem cu toţii frânturi, rămăşiţe duioase, nu putem să ne bucurăm decât de momente şi e bine să fim conştienţi de ironia care ne însoţeşte.

Cum crezi tu că poţi să priveşti un altul ca un tot, dacă ochelarii tăi interni sunt fragmentaţi, dioptriile zdruncinate şi retina mărunţită? Crezi, desigur, printr-o falsă percepţie, că ai habar de ceva din ce te înconjoară şi bineînţeles, ai dreptate, ai noţiune, dar nu cuprinde acel tot, cunoşti fragmente, dar capacitatea limitată de reprezentare a vieţii e de remarcat

doar…"lumea  joacă rolul de teritoriu…iar reprezentările noastre despre lume sunt doar harta…", ceea ce echivalează cu o stare de micime, bineîneţeles...stare pe care suntem datori cumva să o depăşim, cât timp nu ne dă viaţa, pământului.

Căci acum ne bucurăm de hartă, nimic rău, dar ce lume o forfoti dincolo de ea? 

Victorie

"Ce teribil să te  laşi hărţuit între a vrea şi a nu-ţi dori.... A simţi că vrerea te târăşte prin cele mai necoapte fibre şi ţesuturi, atingând intactul şi observând cum provoacă în tine ce produce fotosinteza plantelor, dar ştiind că lăsându-te la înmuiat astfel, te vei dezlâna...", se gândea ea şi deodată o lovi un miros brusc de levănţică proaspătă care venea din dulapul cu neglijeruri dantelate. Câte amintiri roase, câte nopţi îndoite, câte ore uscate şi ce discuţie veştedă, care se poartă parcă fără de prezenţa ei...
Nu se ridică, mai bine trântintă în reverie, avea răgaz să-şi crească gândurile şi să le urmărească din afară, prin imageria ghidată de propriile amintiri, cu toate că ar fi dorit să se transforme într-o scrisoare parfumată şi să se închidă într-un plic fără destinatar, să fie deschisă cu preţiozitate după ani buni, să nu-i ştie nimeni misterul.

"Eşti  o crustă de budincă, mă-nfing în tine, toată parfumată şi aromată, migdalată şi te strivesc sub o singură apăsare...te-aş devora până la ultimul firicel lăptos care-ţi plânge din sân. Oh,  femeie- zimţi, crin crăpat în dinţi, glas turbat de noapte, plâng firi descătuşate"...zicea cealaltă voce şi se gândea că scapare nu mai are...ceva războitor se devoala...păcat, îşi zise, " în dragoste singura victorie e un scor 0".

                                 

Pe picior... de egalitate

Am dat din întâmplare peste un minunat inventar al drepturilor femeii ş iale  bărbatului în iubire, de Jacques Salome, l-am citit bunăoară şi în dimineata asta, l-am regăsit printre notările mele.
 Efectiv este plin de decenţă şi seninătate acest decalog şi jumătate,  minunat de însuşit...

1. Să te iubesc fără să te supun.
2. Să te îmblânzesc fără să te închid.
3. Să te cunosc fără să te etichetez.
4-Să te găsesc fără să mă ascund.
5. Să te primesc fără să te reţin.
6.Să mi te alătur fără să te ameninţ.
7. Să îţi cer fără să te oblig.
8.Să îţi dau fără să mă golesc.
9. Să te refuz fără să te rănesc.
10. Să te părăsesc fără să te uit.
11. Să-ţi fiu fidel fără să mă înşel.
12. Să te completez fără să te copleşesc.
13. Să îţi surâd şi să mă înduioşez.
14. Să te descopăr şi să mă emoţionez.
15.Să mă minunez şi să mă emoţionez.
Fluidităţii unui elan
Unificării prin împărtăşire,
Fericirii visului de viitor.
¤Şi să rămân astfel viu şi liber, deschis, îmbogăţit de potenţialul întâlnirilor noastre....
¤Să fiu astfel împăcat, întregit, prelungit, de entuziasmul vieţii noastre
comune.

Aici este şi varianta originală: http://www.j-salome.com/02-methode/0206-themes-application/260-10.htm


Mulţumesc, Jacques, dragă.

D`aimer

credeam ca pot scrie un text aferent, dar orice aş scrie e cumva eliptic şi ramolit, deci alerg să zac în braţele tăcerii cu dorinţa de firesc la piept şi ...

...cu bucuria creată de ceea ce am început să experimentez şi să observ: negreşit, orice implică efort sau strădanie în viaţa spirituală, e un balast, ca lucrurile să capete formă, e necesar să le laşi să respire, să le laşi timp să prindă suflu, să le dai drumul în elan, să nu aştepţi vreodată să revină în forma anterioară, de fapt să nu (te) aştepţi deloc.doar să le dai răgaz să prindă vlăstar. nonacţiunea va da naştere acţiunii. căci, abia când te dezlegi de dorinţă, uzurpatoarea de suflete, începi să-l guşti cumva pe" deplin"...

Nadir şi zenit

Mi-e dor de fuga în vis, fulger rămas în fantasmă,
rai fără pene şi fără de aghiasmă, delir.
de mine se dezlipeşte glasul, muţenia-n nadir.
cerbi şi puşti, căprioare luate-n tuci, ce ochi,
ce splendoare. te răzvrăteşti, deci
mişel al vieţii cereşti - nu reapari, aici trăieşti.
că-n mine trai de rege duci, te slăvesc plenar
umbră de-a mea în ceas solitar.
maestru al nopţilor nebune, al zilelor-tăciune.
moloh ce-ai fost, în zenit ne e locul.
 Şi cred că dau drumul şi urc în abis
ca Icar, cam aproape de soare pentru un vis,
topit rămâne, nefericit, ars pe rug de-un astru ciobit
Sau ca Medeea, prea trufaşă să piardă, rătăceşte
în nimic şi sugrumată de un dor apocrif,
piere. Dar nu mai sacrific, mă dau necamuflat
ca şi cum până la tine nici n-am existat,
ca şi când m-ai strivit între vieţi, între lume şi-un mit
sunt aceeaşi cu trăirea - pieirea, înrobit
 mi-e totuna, din suflarea ta am fost împletit.
aşa ne-a fost scris din vechile formule,
să pierim amândoi, prizonieri la braţ prin  molecule.
şi află că  te-am visat... străin şi uimit,
 nespălat de mine,dezgolit şi
 iubit.