"Ca niste orbi voi priviţi"

În plămădirea oricărei muieri contribuie figura paternă într-un stil barbar şi inconştient şi când ai un insight referitor la ce anume e viermănos în relaţia-mamă cu tatăl şi cum călcâiul ăla al lui Ahile nevindecat te îndeamnă să urmezi un pattern care practic îţi e total nehrănitor în alegerile masculine spre care fugi, nu ştii dacă îţi vine să-l înjuri ori să-i mulţumeşti. Probabil să înjuri. Dar să fie vocal, tet-a-tet, nu îl mai înnăbuşi.
Îmi dau seama că profesorii care te pregătesc nu sunt de fapt în instituţii somptuoase şi rigide unde nu se întâmplă niciodată ceva palpitant ori cu substanţă, ci vin deghizaţi în toate formele posibile, şi deşi mai puţin avizaţi, pe nesimţite, fără a realiza ce act cataclismic vor produce, reuşesc să te instruiască într-o formă impură, frustă şi pentru toată viaţa. Şi asta te face mai balsamică, mai precaută faţă de tine sau mai atentă faţă de nevoile tale reale, îţi înteţeşte capacitatea de a decela.
Atunci spui mulţumesc.

Mai mână, birjar!

Îmi place să descopăr artişti contemporani, azi a fost ziua lui Lea Rasovszky.
E cummpătată arta sa, îmi inspiră veridic şi dramatism eludat.
 Frumos, dom'le, frumos.

neSincronizări

Nu ştiu cui mă adresez, dar aici îmi place să cred că doar mie, lucru deloc cert. Eu mă tot zbengui de câteva gânduri, când am destul de mult de citit şi stropul de energie ar trebui să-l poposesc la teste şi măsurători, cum e să convieţuieşti cu un celălalt, nu ca spaţiu fizic, ca suflet, cum ar veni.
Nu pot să mă decid dacă e sanogen sau parazitar pentru un ins să se dedice au ba.
Acum nu vreau să par eu malefica cu ochi de pătrunjel, stigmat de care nu o să scap prea curând, care s-a trezit să aclame dăruirea ca fiind nasoală treabă. Nicidecum, dar sunt câteva contexte care o fac găunoasă. Bunăoară, dacă te dăruieşti şi eşti cumva stricat şi vin şi eu cu stricăciunea mea şi ne împuţim şi nici sarea mării nu ne mai spală hoitul din măruntaie.
Pe de altă parte, nici n-ai cum să nu fi stricat de la un moment dat al fiinţării tale, nu cerem virginitate sufletească într-un bordel al inimilor, să fim rezonabili şi pertinenţi.
Şi acum ce facem? Nu cred nici în ispăşirea desăvârşită, într-o tabula rasa ca apoi să te urneşti, cum ziceam, într-o deplină castitate. Genul ăsta de purificare e utopic de-a binelea şi tabula rasa oricum mi se pare o imaturitate.
Pe de altă parte mai e clişeul ăsta cu - nu există suflete pereche, ci doar nebunii compatibile - care pare să se adeverească sau să fie mai palpabil într-o oarecare măsură.
Să-l accepţi pe un altul. Nu să-l tolerezi aşa, la o promenadă, nu, să-i înfrunţi chichiţele şi să le faci parte integrantă, să accepţi. O fi oare umană treaba asta în sensul autentic, fără a cădea în compromis sau fără a-ţi sparge graniţele propriului Eu?
Pot oamenii oare să se dăruiască plenar, tot în sensul ăsta neaoş, să-şi permită să se cunoască şi să se accepte? Aş spune că nu. Pentru că nu ştiu cum. Şi de aia ne dăruim haotic şi devine nesănătos pentru oricine e implicat.
Cred că dacă oamenii şi-ar întinde mai puţine curse, ar afla mai multe despre ei, decât a rămâne într-o capcană-cuşcă foarte confortabilă, dar unde mobilitatea către tine sine e infinitezimală. Recunosc, e o luptă.
 Abia atunci poţi să te decizi dacă poţi să te dedici real, să-l conţii pe celălalt, când îţi dai voie să trăieşti şi să tot faci excursii cu tine, oricât de monstruos şi nefardat eşti. Să îţi recunoşti mai întâi tu Umbra. Autointegrare.
Nu ştiu, zic eu.

Titlul postării

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Si nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, dupa moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câtiva cititori de carte -
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumatate…
Volumele-mi de versuri, cumparate
Împrumutate,
Sau furate!…

N-am fost asa precum se spune
Si nu sunt nici asa cum sunt -
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Si nici vânt!…
Nu sunt nimic din ce-as putea fi pe pamânt…
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-astept un cititor cinstit sa ma razbune
Si sa m-arate lumii cine sunt!…

N-am vrut sa fiu volumul ideal
Cu sute de editii repetate -
Volumul voluptatilor marunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Si greoi -
Un titlu cât o lista de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fara osanale,
Ca boul Apis, fara pata-n frunte,
Ca Grigorescu, fara “car cu boi”,
Sau ca Mihai Viteazul, fara cal!…

Sunt un volum ce n-are titlu înca,
Desi exista-n mine tiparit -
Volum unic, ce trebuie citit
Rând dupa rând
Si tot asa, la fel,
De la-nceput si pâna la sfârsit -
Pâna se va-ntelege ce dalta de otel
Va trebui sa-mi sape titlu-n stânca
Atunci când titlul meu va fi gasit!..

ÎN LOC DE PREFAŢĂ, ION MINULESCU

Greşiţilor noştri

Simt că plătesc nişte păcate necomise, altfel îmi vine greu să desluşesc neputinţa asta în ceea ce mă priveşte. Neputinţa de a spune, pe toţi Sfinţii, ce bagaj duc cu mine, poate auzindu-mă sporovăind aş mai arunca din trenţele ăstea prăfuite cu care merg pe umăr zi de zi.
Cu o seară în urmă mă dureau cuvintele nearticulate, mă dureau tăcerea şi atingerea, mă durea că nu puteam să aleg frazele potrivite şi le înghiţeam cu noduri, se opreau în piept şi ţâşneau în viscere, se descompuneau acolo, unde nu intră decât puţin aer şi se asfixiau. Şi mă simt vinovată faţă de mine parcă. Şi tac. Tac mult. Şi tot adun, ca un colecţionar pasionat, nu mă dedau de la nicio stare. Aprehenisune şi inerţie. Şi furie.
Mi-aş dori să răcnesc o dată, să le adun într-o spută şi să le scuip pe trotuar, să mă purific, să devin curată şi nepreţuit mai uşoară.
De asta mi-e dor, de un ritual. Cât iubesc ritualurile.
Cu precădere cele spumos-caustice sufletului.

Sylvia, te simt

Ia te uită cum

Imi vine să îmi plesnesc fricile peste faţă şi să fug. Dar cum, când le hrănesc? Când le-am oferit  aşa o atmosferă potrivită de  manifestare? Le-am dat muzici şi teatre, le-am dat cărţi şi scene de cinema, le-am dat ore crude din viaţă când nu am putut să mă port cum mi-a venit. Cum, ă? Mă aude cineva? Nu e nimeni aici.

 Îmi vine să te strig şi să mă ascund cumva de ecou. Îmi vine să îmi pierd timpul manufacturându-te iar şi iar. Dospindu-te în mine, te-ai rumeni, ai deveni desertul meu preferat şi te-aş savura în modul în care "îşi savurează un bebeluş mama".

Îmi vine să te caut, să nu te găsesc şi să îmi aprind o ţigară la colţul blocului, ca şi cum aia e cea mai frumoasă seara din an. Eu cu toanele mele.

Îmi tot vine să fac dragoste cu tine, fără de carnal. Ştii tu, genul ăla de trăiri cu spasme, cu broboane pe şira spinării şi fără prezervativ. Dragoste îi zic eu ăsteia. Desigur, nici dantelăriile de tot soiul nu îmi displac, dar acum ţi-aş servi maiestos o brumă de neodragoste, cum nu eşti obişnuit.  Dar, tot ce fac e să bat în taste tacticos. Eu cu dorinţele mele.

Îmi vine să te trag înspre mine şi să văd cât te ţin arcurile. Ca să-ţi dau drumul apoi, la mine în poală. Eu cu nevoile mele.

Îmi tot vine. 

Faze

Femeia asta cu ochi migdalaţi, femeia cu coarne, care se uită la tine străin şi te devorează, vrea să-i rezişti. Nu îşi explică de ce, dar are o sensibilitate atroce faţă de tot ceea ce este prohibit.

O dimineaţă plisată

Cum să înceteze tot valul asta de palpitare? Nu se opreşte în a ţâşni pe peticul meu de nisip uscat şi de a mi-l inunda. Şi ce fac cu toate scoicile astea acum, rămăşite din alte vremuri?
 Cum să spui "nu" când buzele murmură "da"? Şi toate pulsiunile cărora nu le dai frâu. Şi toate luminile care te aruncă în beznă. Tot ce e oximoronic într-o singură fiinţă. Parcă nu îndură trupul atâta forfotă, atâta neştiinţă, atâta căutare,  înghiţind un ditamai semn de întrebare, realizează că nu poate să-l îngurgite. Tot ce poate face e să aştepte să i se topească în timp nedumerirea, să o accepte, diformă aşa. Toate stările astea vitriolice şi toate mărturiile neconfesate. Toate se strâng înăuntrul tău opac şi nu dau voie aerului să pătrundă. Tot ce faci e să citeşti iar şi iar poezia de duminică, aia cu punctul.

Mofturi, domnule Stănescu, mofturi.

Adevărata mîna n-o întind. Nu ating cu ea decît cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi cum se trage în sine însuşi cornul de melc şi ar deveni un punct. Nu ating scaunul. S-ar trage în sine însuşi şi ar deveni un punct. Nici prietenii nu mi-i ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Deşi urăsc punctul, doamne, locuiesc într-un punct. FEL DE SFÎRŞIT

Vremelnice zvâcnete.

Zilele cu sens. Zilele în care faci ceva cu tine, pentru şi în favoarea capriciilor tale. Confortul de duminică, câteva pagini scrise cu tâlc şi cu umor calitativ, un pahar cu cineva drag, totul pe un fond muzical care să-ţi pulseze inima spre tahicardie şi mintea spre niciunde.

O zi cu anticariat sau librărie, în căutare de provizii livreşti. O zi cu ceai într-un local cu mese albe şi flori mov.
 O zi nemiluit de condescendentă faţă de ce îţi place. Sau frânturi de momente aşijderea în fiecare zi.
Cred că un tu fără "tine-le" pe care să-l conţină e un tu perimat şi cred că e uluitor când îţi dai voie să fii - fără să cauţi să mulţumeşti pe cineva în afara ta, mici clipe de individualism sănătos.


Hai, a la recherche du temps perdu, vorba 'ceea.

Geologie

Pentru că harta asta interioară care ar trebui să mă ajute să mă descopăr şi-a rătăcit simbolurile, nu mai are puncte de reper şi nici linii ori curbe trasate.

Şi mergi aiurea pentru că mergi nepăşind, deşi perfect direcţionat, dar fără să laşi vreo evidenţă că ai călcat.  Şi jocul ăsta e deja aşa futil c-am să mă zbengui într-o zi tare de mine,  şi am să-mi recapăt teritoriul.  Nu, că e acolo, simt rumoare, simt că trăiesc mai multe vieţi în mine, dar e păgubos că nu pot descifra dialogurile, feţele, mesajul, epocile, motivul luptelor.

Dar când o să izbutesc să strâng toate hărţile şi să le ordonez sistematic, marginile se vor fi inmuiat prin bălţile şi noroaiele orologiilor,  interiorul se va fi deformat, luând curba anilor şi voi realiza că am trăit beligerant, căutând mereu ceva-ul ăsta cu o exaltare violentă.

Straşnic, dar voi fi o femeie-atlas. Una care deţine cele mai multe teritorii ocupate din ea.

Ma voi recupera mie, negreşit. Am răbdare, am.