Recurent

Nu imi merg diacriticile. Nasol.
Redau un citat dintr-o scrisoare personala mai veche, neexpediata, din vara lui 2011, lucrurile au alta forma in prezent, revenirea nu mai doare azi, dar am dat de bucatica asta care m-a facut sa imi dau seama ca am dus de mult timp o batalie cu sufletul meu si o redau cu  Camus in minte: "in mijlocul iernii am descoperit ca zacea in mine o vara de neinvins", dar si cu pace:

"Ostilitatea e apanajul slabiciunii, deci nu ramane de concluzionat decat ca am dat atata timp dovada de ostilitate din neincredere si prea multa suspiciciune fata de vicisitudinile pe care as putea sa le indur, deci din lipsa de curaj. Nu vream sa ma vada careva dupa sau fara cortina de sarcasm, era un trademark si nu ma mai puteam desprinde de el asa usor. Cu tine totul era simtire, se impletea chiar daca sfasiam totul in bucati, erai tu si priveam totul altfel. Era magie. Era diferit, avea sens. Ma gandesc ca am inceput a scrie iarasi si asta e cumva inceputul unui soi de dregere, insanatosire, incep sa-mi recunosc mie cum am ajuns aici, ce rotite mi-au ruginit, cum as putea sa le inlocuiesc.
 Tu inca ma imbolnavesti, in tot procesul asta de vindecare, dar nu e culpa ta, nicidecum, eu aleg schingiuirea asta, autoflagelarea ca raspuns la tot ce primesc din jur si nu-mi convine.
Cand primesti mult, faci doua greseli:
1. Ori nu stii ce sa faci cu darul: unde sa-l asezi, cum sa-l intrebuintezi si toata harmalaia asta ia timp si energie, cu asta stricand din farmecul darului,
2.Ori, tinzi sa compari tot ce primesti cu ce ai avut tu odinioara - ceea ce practic inseamna un refuz al ofrandei la nivel inconstient sau nu numai.
Eu n-am apreciat un dar. Revenirea si compararea doare.
Ma reintorc la fuga cea de toate zilele si te voi evita in continuare pentru ca inca ma dori si nu am energia sa te infrunt.
Stiu doar ca nimeni nu va mai avea atata dorinta de tine cata car eu in suflet acum pentru tine. Nu are cum. E supraomenesc. Stiu ca intelegi pentru ca impreuna am fost rupti de terestru. Nu foarte sanatos, dar era un fel care acum imi lipseste. Asa e cu jocurile foamei. Infometare si inghitire in sec, pofta in cui, cuiul in suflet.
Revenirea doare."

Combustibil

Mă tot gândeam cum e să-ţi spargi efectiv şablonul de trai.
 Tiparul unor comportamente, acţiuni, stări. Pentru mine e un subiect în vervă deoarece cu asta mă ocup de puţin timp.
Practic cum e să desfiinţezi lucruri care îţi aparţineau sau care te conduceau înspre ceva ştiut, cunoscut şi să le erodezi cm cu cm până ajungi să le înlocuieşti cu ceva ce îţi aduce ceva în plus decât credeai tu.
Cum e să distrugi mituri în care trăieşti şi să pui în locul lor realităţi fructuoase, lucruri care te definesc acum, să tot adaugi la tine, păstrând, bineînţeles, amprentele lucrurilor trainice care compun acest "tu" complex. A nu se înţelege lepădare de trecut şi punct, nu. Conservare şi distrugere. Consecutive. Conservarea autenticului, eradicarea  nucleului pururlent şi înlocuirea cu ceva-uri care să te încarce, care să-ţi pulseze venele, să te facă să pluteşti cumva, deşi înfipt aievea in pământ.
Accelerând cu piciorul pe pedala de frână. Asta e.  Zbori şi ştii că poţi oricând doza. Mie mi-au lipsit frânele până acum. Am tot accelerat chiar dacă aveam nevoie de Metroclopramid sau pur şi simplu aveam nevoie de alt traseu, de alte ţinuturi, teritorii. Acum am descoperit frânele. Mari invenţii, te fac să salvezi combustibil, nu?

Nu mă păcălesc aşa uşor stările tranzitorii, dar apreciez nespus frumuseţea  zâmebetelor pe care mi le ofer şi cred că abia acum încep să devin.
Nimic sofist.

Altfel

Sarbătoare e dansul pe care-o fac firele de păr de pe trupul tău cînd îţi îmbrăţişezi bătrânii după ceva timp şi când le dai din timpul tău tânăr. Sărbătoare e când produci zâmbete autentice în jur doar cu prezenţa ta.
Şi pot fi cu adevărat magice zilele astea dacă nu te mai împotriveşti lor, dacă nu te mai străduieşti să-ţi arăţi cât de expirate sunt mesajele astea de prost gust pe care le îngurgită unii fiindcă ei cred în ele sau nu, dacă înveţi să respecţi trăirile celorlalţi şi să împărtăşeşti la rândul tău ceva călduţ, dacă laşi oamenii dragi să-ţi pătrundă sub epidermă ca odinioară, dacă dai voie ca relaţii mai ponosite să fie scoase din cufăr şi măturate, date cu o aromă de portocală şi servite cu dragoste.

De obicei o sărbătoare este pentru mine un motiv de întristare. Nu îmi place zarva, parcă nu pot ţine pasul cu haosul creat, cu isteria din jur, înainte chiar le lăsam să mă atingă cu agitaţia lor. Nici de ziua mea nu agreez ideea celebrării fastuoase. Nu îmi place prea multul, nu ştiu, ci puţinul constant. Mi se pare că se face multă vâlvă pentru ceva ce trebuie trăit în tihnă, intimitate şi nu pe divan.

Numai că ceva s-a întâmplat acum, într-o îmbrăţişare s-a topit un zid, s-a ridicat un steag, am izbăvit ceva ce credeam pierdut sau greu de recâştigat, oricum. Şi nici nu ştiu dacă îmi doream să recapăt ce-mi aparţine, din lipsa curajului suficient, evidement. Dar ştiam că am puterea şi resursele să păşesc într-acolo, drept care n-am mai aşteptat să facă altcineva primii paşii pentru mine ş-am sărit în braţele lui simţind că aparţin necondiţionat. Haaac! M-am topit atunci, aşadar.

E primul Crăciun, după mulţi ani, diferit de frumos!

În ultima vreme

Ce am mai învăţat din interacţiunea cu aproapele, din confruntările cu mine, din solitudinea unor ore, din conversaţiile cu oameni frumoşi care te ajută incredibil când eşti suficient de pregătit să înveţi despre tine:

1.Am învăţat că dacă unele lucruri sunt frumoase, nu înseamnă neapărat că vor ţine o veşnicie, cum de altfel nici nimicul nu poate ţine la nesfârşit.
2. Am învăţat că a investi într-un loc, într-o relaţie terminată poate germina frustrare, dar dacă ai puţin curaj, poţi să vezi că ceea ce ţi se pare indispensabil la un anumit moment, nu e neapărat şi lucrul care te mai mulţumeşte, fericeşte, satisface, creşte şi drept urmare energia este musai să fie redirecţionată, fără destinatar potrivit, tinzi să te iroseşti.
3. Am realizat că dacă vrei să primeşti trebuie să faci loc.
4. Mi-am dat seama că avem resursele dar că tindem să ne autosabotăm când dorim ceva. Practic, îţi realizezi nevoia, dar înoţi împotriva curentului - nu te laşi purtat firesc de curenţi, ca să poţi înainta: fie mai brutal, fie mai lin - ceea ce te aduce cumva din nou la mal, când scopul era să mergi cât mai în larg, să te descoperi, să te surprinzi, să înfrunţi  curenţii şi nu să revii. Doar asta îţi propusesei, nu? Oricum ar fi periplul, aminteşte-ţi că "a quiet sea never made a skilfull sailor", vorba aia.
5.Învăţ cum maturizarea e piatra de Sisif a tinereţii şi că dacă nu o cari cu folos pentru tine, te cocoşezi inutil.
6. Îmi dau seama că unii oameni din jur primesc prea puţin sau că am minimizat importanţa unora exagerând-o pe-a altora. E minunat să redescoperi sau să începi să-ţi doreşti să cunoşti o parte din oamenii frumoşi care-ţi roiesc în jur.
7. Am învăţat că a rămâne fix  şi inert în orice, te duci pe culmile disperării mai ceva ca Cioran, dar dacă-ţi mişti puţin capul şi renunţi la coarnele inutile pentru a-ţi demonstra eu ştiu ce fantasme de putere şi control, de fapt abia atunci ajungi să capeţi un pic de control asupra ta, din interacţiuni, din valsul firilor, nu din imobilitate şi rigiditate ca să-ţi hrăneşti o imagine practic falsă.

Învăţ să nu mai hrănesc trăiri kitchoase ci să investesc în mine ca în ceva veritabil, cu care să defilez natural şi să devin acel "eu" cu care se impune să mai fiu, din când în când, mai mulţumită.

Mie

nu, serios, oamenii mă fascinează. fuga lor. fuga noastră, că fac si eu parte din terestritate. la unii fuga e accelerată, cu sprinturi, greţuri, opriri, accelerări, la alţii, ca mine, mai domolită, mai negrăbită acum.
una e fuga cu alţii, ca la maraton, alta e fuga solitară.
 mai am puţin şi încep să merg cu mine, de abia aştept să mă prind din urmă şi să mai zăbovesc la o ceaşcă de ceai cu mine, cred că am atâtea să îmi recunosc, să-mi sporovăiesc că o înşir câteva nuvele. normal că mi-e puţin teamă de întâlnirea asta, probabil de aia parţial o amân, parţial am începu să o curtez. azi a fost una din zilele acelea. nu m-a refuzat, cum face de obicei. nu. a stat acolo şi a ascultat ce aveam să îi zic, pe muţeşte aşa. m-a surprins, a avut răbdare. de obicei fugea către ceva, cu cineva, iar mă lăsa cu nevoile în pending.
îmi mai scap mie, dar azi n-a fost aşa. să înveţi să fii tu  pentru tine, e cea mai mare provocare umană posibilă, cred. ceea ce n-am făcut de ani sau niciodată, azi mi s-a părut cumva lesne, dar n-a fost ţâţă de mâţă. a fost, asta primează.

 sunt ceva şanse de autoîmblânzire în propria-mi sihăstrie.
nu domne, nu îmblânzire pentru ceva, cineva, pentru terţi sau secunzi,
 pentru mine,
mie.

Până când.

Simt o urgie de nestăvilit în mugurii firii mele, simt că laleaua nu mai miroase ca în pruncie, simt că stabilopodul s-a îndepărtat şi chiar dacă aş înnota până acolo, tot n-aş ajunge, fiindcă m-am pierdut de-a dreptul si simt că dacă voi face un pas mă voi duce de-a tăvălugul. Mă uit în onglinda asta antică din cameră şi văd o figură ciobită, o Guernica a lui Picasso, văd mozaice groaznic pictate. Văd un grajd unde am adăpostit ororile şi vicisitudinile mele, văd caleidoscopic si singurul psihotrop ingerat este spaima.
Spaima transfigurează . Şi tot creşte ca o cocă, s-a lipit de mine şi eu de ea şi cert e că nu facem tovărăşie.
Până unde s-o mai întinde...? Până când...?

"Ca niste orbi voi priviţi"

În plămădirea oricărei muieri contribuie figura paternă într-un stil barbar şi inconştient şi când ai un insight referitor la ce anume e viermănos în relaţia-mamă cu tatăl şi cum călcâiul ăla al lui Ahile nevindecat te îndeamnă să urmezi un pattern care practic îţi e total nehrănitor în alegerile masculine spre care fugi, nu ştii dacă îţi vine să-l înjuri ori să-i mulţumeşti. Probabil să înjuri. Dar să fie vocal, tet-a-tet, nu îl mai înnăbuşi.
Îmi dau seama că profesorii care te pregătesc nu sunt de fapt în instituţii somptuoase şi rigide unde nu se întâmplă niciodată ceva palpitant ori cu substanţă, ci vin deghizaţi în toate formele posibile, şi deşi mai puţin avizaţi, pe nesimţite, fără a realiza ce act cataclismic vor produce, reuşesc să te instruiască într-o formă impură, frustă şi pentru toată viaţa. Şi asta te face mai balsamică, mai precaută faţă de tine sau mai atentă faţă de nevoile tale reale, îţi înteţeşte capacitatea de a decela.
Atunci spui mulţumesc.

Mai mână, birjar!

Îmi place să descopăr artişti contemporani, azi a fost ziua lui Lea Rasovszky.
E cummpătată arta sa, îmi inspiră veridic şi dramatism eludat.
 Frumos, dom'le, frumos.

neSincronizări

Nu ştiu cui mă adresez, dar aici îmi place să cred că doar mie, lucru deloc cert. Eu mă tot zbengui de câteva gânduri, când am destul de mult de citit şi stropul de energie ar trebui să-l poposesc la teste şi măsurători, cum e să convieţuieşti cu un celălalt, nu ca spaţiu fizic, ca suflet, cum ar veni.
Nu pot să mă decid dacă e sanogen sau parazitar pentru un ins să se dedice au ba.
Acum nu vreau să par eu malefica cu ochi de pătrunjel, stigmat de care nu o să scap prea curând, care s-a trezit să aclame dăruirea ca fiind nasoală treabă. Nicidecum, dar sunt câteva contexte care o fac găunoasă. Bunăoară, dacă te dăruieşti şi eşti cumva stricat şi vin şi eu cu stricăciunea mea şi ne împuţim şi nici sarea mării nu ne mai spală hoitul din măruntaie.
Pe de altă parte, nici n-ai cum să nu fi stricat de la un moment dat al fiinţării tale, nu cerem virginitate sufletească într-un bordel al inimilor, să fim rezonabili şi pertinenţi.
Şi acum ce facem? Nu cred nici în ispăşirea desăvârşită, într-o tabula rasa ca apoi să te urneşti, cum ziceam, într-o deplină castitate. Genul ăsta de purificare e utopic de-a binelea şi tabula rasa oricum mi se pare o imaturitate.
Pe de altă parte mai e clişeul ăsta cu - nu există suflete pereche, ci doar nebunii compatibile - care pare să se adeverească sau să fie mai palpabil într-o oarecare măsură.
Să-l accepţi pe un altul. Nu să-l tolerezi aşa, la o promenadă, nu, să-i înfrunţi chichiţele şi să le faci parte integrantă, să accepţi. O fi oare umană treaba asta în sensul autentic, fără a cădea în compromis sau fără a-ţi sparge graniţele propriului Eu?
Pot oamenii oare să se dăruiască plenar, tot în sensul ăsta neaoş, să-şi permită să se cunoască şi să se accepte? Aş spune că nu. Pentru că nu ştiu cum. Şi de aia ne dăruim haotic şi devine nesănătos pentru oricine e implicat.
Cred că dacă oamenii şi-ar întinde mai puţine curse, ar afla mai multe despre ei, decât a rămâne într-o capcană-cuşcă foarte confortabilă, dar unde mobilitatea către tine sine e infinitezimală. Recunosc, e o luptă.
 Abia atunci poţi să te decizi dacă poţi să te dedici real, să-l conţii pe celălalt, când îţi dai voie să trăieşti şi să tot faci excursii cu tine, oricât de monstruos şi nefardat eşti. Să îţi recunoşti mai întâi tu Umbra. Autointegrare.
Nu ştiu, zic eu.

Titlul postării

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Si nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, dupa moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câtiva cititori de carte -
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumatate…
Volumele-mi de versuri, cumparate
Împrumutate,
Sau furate!…

N-am fost asa precum se spune
Si nu sunt nici asa cum sunt -
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Si nici vânt!…
Nu sunt nimic din ce-as putea fi pe pamânt…
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-astept un cititor cinstit sa ma razbune
Si sa m-arate lumii cine sunt!…

N-am vrut sa fiu volumul ideal
Cu sute de editii repetate -
Volumul voluptatilor marunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Si greoi -
Un titlu cât o lista de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fara osanale,
Ca boul Apis, fara pata-n frunte,
Ca Grigorescu, fara “car cu boi”,
Sau ca Mihai Viteazul, fara cal!…

Sunt un volum ce n-are titlu înca,
Desi exista-n mine tiparit -
Volum unic, ce trebuie citit
Rând dupa rând
Si tot asa, la fel,
De la-nceput si pâna la sfârsit -
Pâna se va-ntelege ce dalta de otel
Va trebui sa-mi sape titlu-n stânca
Atunci când titlul meu va fi gasit!..

ÎN LOC DE PREFAŢĂ, ION MINULESCU

Greşiţilor noştri

Simt că plătesc nişte păcate necomise, altfel îmi vine greu să desluşesc neputinţa asta în ceea ce mă priveşte. Neputinţa de a spune, pe toţi Sfinţii, ce bagaj duc cu mine, poate auzindu-mă sporovăind aş mai arunca din trenţele ăstea prăfuite cu care merg pe umăr zi de zi.
Cu o seară în urmă mă dureau cuvintele nearticulate, mă dureau tăcerea şi atingerea, mă durea că nu puteam să aleg frazele potrivite şi le înghiţeam cu noduri, se opreau în piept şi ţâşneau în viscere, se descompuneau acolo, unde nu intră decât puţin aer şi se asfixiau. Şi mă simt vinovată faţă de mine parcă. Şi tac. Tac mult. Şi tot adun, ca un colecţionar pasionat, nu mă dedau de la nicio stare. Aprehenisune şi inerţie. Şi furie.
Mi-aş dori să răcnesc o dată, să le adun într-o spută şi să le scuip pe trotuar, să mă purific, să devin curată şi nepreţuit mai uşoară.
De asta mi-e dor, de un ritual. Cât iubesc ritualurile.
Cu precădere cele spumos-caustice sufletului.

Sylvia, te simt

Ia te uită cum

Imi vine să îmi plesnesc fricile peste faţă şi să fug. Dar cum, când le hrănesc? Când le-am oferit  aşa o atmosferă potrivită de  manifestare? Le-am dat muzici şi teatre, le-am dat cărţi şi scene de cinema, le-am dat ore crude din viaţă când nu am putut să mă port cum mi-a venit. Cum, ă? Mă aude cineva? Nu e nimeni aici.

 Îmi vine să te strig şi să mă ascund cumva de ecou. Îmi vine să îmi pierd timpul manufacturându-te iar şi iar. Dospindu-te în mine, te-ai rumeni, ai deveni desertul meu preferat şi te-aş savura în modul în care "îşi savurează un bebeluş mama".

Îmi vine să te caut, să nu te găsesc şi să îmi aprind o ţigară la colţul blocului, ca şi cum aia e cea mai frumoasă seara din an. Eu cu toanele mele.

Îmi tot vine să fac dragoste cu tine, fără de carnal. Ştii tu, genul ăla de trăiri cu spasme, cu broboane pe şira spinării şi fără prezervativ. Dragoste îi zic eu ăsteia. Desigur, nici dantelăriile de tot soiul nu îmi displac, dar acum ţi-aş servi maiestos o brumă de neodragoste, cum nu eşti obişnuit.  Dar, tot ce fac e să bat în taste tacticos. Eu cu dorinţele mele.

Îmi vine să te trag înspre mine şi să văd cât te ţin arcurile. Ca să-ţi dau drumul apoi, la mine în poală. Eu cu nevoile mele.

Îmi tot vine. 

Faze

Femeia asta cu ochi migdalaţi, femeia cu coarne, care se uită la tine străin şi te devorează, vrea să-i rezişti. Nu îşi explică de ce, dar are o sensibilitate atroce faţă de tot ceea ce este prohibit.

O dimineaţă plisată

Cum să înceteze tot valul asta de palpitare? Nu se opreşte în a ţâşni pe peticul meu de nisip uscat şi de a mi-l inunda. Şi ce fac cu toate scoicile astea acum, rămăşite din alte vremuri?
 Cum să spui "nu" când buzele murmură "da"? Şi toate pulsiunile cărora nu le dai frâu. Şi toate luminile care te aruncă în beznă. Tot ce e oximoronic într-o singură fiinţă. Parcă nu îndură trupul atâta forfotă, atâta neştiinţă, atâta căutare,  înghiţind un ditamai semn de întrebare, realizează că nu poate să-l îngurgite. Tot ce poate face e să aştepte să i se topească în timp nedumerirea, să o accepte, diformă aşa. Toate stările astea vitriolice şi toate mărturiile neconfesate. Toate se strâng înăuntrul tău opac şi nu dau voie aerului să pătrundă. Tot ce faci e să citeşti iar şi iar poezia de duminică, aia cu punctul.

Mofturi, domnule Stănescu, mofturi.

Adevărata mîna n-o întind. Nu ating cu ea decît cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi cum se trage în sine însuşi cornul de melc şi ar deveni un punct. Nu ating scaunul. S-ar trage în sine însuşi şi ar deveni un punct. Nici prietenii nu mi-i ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Deşi urăsc punctul, doamne, locuiesc într-un punct. FEL DE SFÎRŞIT

Vremelnice zvâcnete.

Zilele cu sens. Zilele în care faci ceva cu tine, pentru şi în favoarea capriciilor tale. Confortul de duminică, câteva pagini scrise cu tâlc şi cu umor calitativ, un pahar cu cineva drag, totul pe un fond muzical care să-ţi pulseze inima spre tahicardie şi mintea spre niciunde.

O zi cu anticariat sau librărie, în căutare de provizii livreşti. O zi cu ceai într-un local cu mese albe şi flori mov.
 O zi nemiluit de condescendentă faţă de ce îţi place. Sau frânturi de momente aşijderea în fiecare zi.
Cred că un tu fără "tine-le" pe care să-l conţină e un tu perimat şi cred că e uluitor când îţi dai voie să fii - fără să cauţi să mulţumeşti pe cineva în afara ta, mici clipe de individualism sănătos.


Hai, a la recherche du temps perdu, vorba 'ceea.

Geologie

Pentru că harta asta interioară care ar trebui să mă ajute să mă descopăr şi-a rătăcit simbolurile, nu mai are puncte de reper şi nici linii ori curbe trasate.

Şi mergi aiurea pentru că mergi nepăşind, deşi perfect direcţionat, dar fără să laşi vreo evidenţă că ai călcat.  Şi jocul ăsta e deja aşa futil c-am să mă zbengui într-o zi tare de mine,  şi am să-mi recapăt teritoriul.  Nu, că e acolo, simt rumoare, simt că trăiesc mai multe vieţi în mine, dar e păgubos că nu pot descifra dialogurile, feţele, mesajul, epocile, motivul luptelor.

Dar când o să izbutesc să strâng toate hărţile şi să le ordonez sistematic, marginile se vor fi inmuiat prin bălţile şi noroaiele orologiilor,  interiorul se va fi deformat, luând curba anilor şi voi realiza că am trăit beligerant, căutând mereu ceva-ul ăsta cu o exaltare violentă.

Straşnic, dar voi fi o femeie-atlas. Una care deţine cele mai multe teritorii ocupate din ea.

Ma voi recupera mie, negreşit. Am răbdare, am.