Perenitate

Cam cu sentimentul acesta am trăit mult timp în suflet. Şi aşa am observat şi la cei din jurul meu. Trăim ca şi cum suntem veşnici ...şi suntem, dar e o veşnicie de un minut, doua sau oricum, de puţin timp. Şi ne legăm de lucruri ca şi când ne aparţin, ca şi cum obiectul ne dictează firea, fiinţa, ne întăreşte convingerile despre noi, ca şi când ne hrăneşte, nu? La mine în suflet şi minte are sens acum truismul ăsta.
 Şi alegeam să cred că va fi şi va rezista cutare lucru în cutare formă mult timp, neluând în calcul vremelnicia, nestatornicia sau hai să-i spun fluxul firesc al lucrurilor. Schimbarea, dacă vrei. Îngheţata nu alege să-şi modifice forma, omul nu decide dacă i se face foame sau nu. Unele lucruri se întâmplă şi te descurci cu ele, fără să fie nevoie să faci altceva decât să accepţi şi să cooperezi cu exteriorul.
Aşa e şi cu relaţiile sau oamenii. Sunt într-o revărsare continuă, deci intr-o schimbare permanentă. Şi nu fac referire aici la perioade lungi de timp, ci la cele de ordinul orelor, zilelor.
Şi aş vrea să te privesc prin prezent, nu prin imaginea pe care o aveam despre tine. Aş vrea să te cunosc acum, să te scot din pilula în care te-am incapsulat şi să îţi dau voie să fii. Acum suntem curenţi. Şi putem aşadar, să ne facem şi rău unul celuilalt. Aerele noastre să fie contaminate, să nu ne putem purta unul pe altul pe culmile creşterii, ci să ne răcim reciproc. Şi la ce bun? Dezbracă-te de orice, permite-mi să nu trăiesc în clişee despre cum eşti, nu mă lăsa să cred că e la fel, la o adică ar fi chiar neinspirat.

Pentru că, să îmi doresc să rămâi la fel, e ca şi cum ţi-aş dori asfixierea, stoparea a ceea ce poţi deveni, e ca şi cum te-aş închide în nevoile mele de a te vedea constant, când de fapt nu îmi pot accepta nici mie schimbarea, de teamă de a nu pierde ceva ce cred că am. Dar nu am.
 În ecuaţia asta a vieţii fizice nu are loc perenitatea şi asta e frumos, căci noul ne încolţeşte la fiecare pas.