Dumnezeule, tu eşti?
Cum e să te simţi conţinut şi despicat simultan? Îhm, ai habar? Desfăcut, gol, sincer şi aspru, în oglindire. Ştii cum e? Nici eu. Dar azi am aflat o părticică şi da, toate adevărurile brute sunt de-a dreptul... titanice aş zice.
Zici că zace în mine un alfabet dintr-o altă lume şi cum să mai scriu ceva cu el când n-am dicţionare? S-au îmbătat cuvintele şi asta e bine, ne salvează de minciuni, ştii şi tu.
Naiv şi sensibil fără să dai doi zloţi. Să dai drum şuvoiului, să te umpli până la streşini şi să simţi apoi că picuri muguri de ceară peste tot, ca o pecete, un sigiliu de nedesfăcut.
Când săruţi cu durere şi nu te opreşti din înmuierea buzelor vezi că în loc de salivă curg lacrimi. Curg păcatele pe pereţi şi tot nu te poţi împotrivi. E singurul moment în faţa căruia aş capitula la nesfârşit - melanjul dintre nelegiuit şi cast - murdar de frumos.
Mi te prelingi pe şira spinării şi-mi dai foc, mă laşi să ard, mă sufocă prea plinul şi te rog, aruncă-mă în tine, să zac acolo milenii, să devin veşnică şi iarăşi pură!
Totuşi,
Azi mângâierile erau date cu mir, căci miroseau altfel, a sfinţenie....
mi-a fost dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu