Fragmente

de poeme, de muzici, crâmpeie de dragoste, niciodată un tot. cum suntem şi noi construiţi, tot din bucăţi lipite cu măiestrie, nicidecum pe de-a-ntregul.  aşa sunt şi lucrurile care ne ţâşnesc din mâini, gură, structuri neuronale sau din oricare  organe interne ori externe.

 Da, cert, pot apărea ca fiind în întregime: de exemplu, un tablou: o pictură care este, de fapt, alcătuită şi zămislită din bucăţele de melancolie şi strigăte sau din tăceri cusute. un tablou n-a fost niciodată un tablou, a fost milioane de stări, culori sau nuanţe, basculante de ore nedormite şi clipe de dorinţă.

Oamenii nu pot croi ceva dintr-o bucată fără să întineze şi să înhame în proces cel puţin o altă latură. suntem cu toţii frânturi, rămăşiţe duioase, nu putem să ne bucurăm decât de momente şi e bine să fim conştienţi de ironia care ne însoţeşte.

Cum crezi tu că poţi să priveşti un altul ca un tot, dacă ochelarii tăi interni sunt fragmentaţi, dioptriile zdruncinate şi retina mărunţită? Crezi, desigur, printr-o falsă percepţie, că ai habar de ceva din ce te înconjoară şi bineînţeles, ai dreptate, ai noţiune, dar nu cuprinde acel tot, cunoşti fragmente, dar capacitatea limitată de reprezentare a vieţii e de remarcat

doar…"lumea  joacă rolul de teritoriu…iar reprezentările noastre despre lume sunt doar harta…", ceea ce echivalează cu o stare de micime, bineîneţeles...stare pe care suntem datori cumva să o depăşim, cât timp nu ne dă viaţa, pământului.

Căci acum ne bucurăm de hartă, nimic rău, dar ce lume o forfoti dincolo de ea?