Nu era fericire

Alergă spre strada duhnind a nehotărâre, pe drumul de tei, cu mirosuri bătrâne în nări şi acolo întâlni veşnicia, acolo, în oraşul cel vechi, într-o parcare uitată de aerul primăverii.

Aveau impresia unei regăsiri şi a ceva circular, nu mai ştiau decât că zâmbeau cu greutate. Zâmbeau ca şi cum ar fi cărat în spate decenii şi aveau dreptate. Mă uitam la ei din afară şi pe chipul lor nu era nimic asemănător fericirii, dacă fericirea se traduce prin uşurinţa cu care îţi porţi zâmbetele largi pe faşa schimonosită de alte dureri nevindencate. Nu aveau genul acela de fericire. Erau mai degrabă uşori ca şi cum nu se mai pot întâmpla catastrofe, ca şi cum traversaseră un râu îngheţaţi şi trăisera, era un soi de lejeritate deloc de faţadă, era potolirea unor văpăi sau poate doar un mai bun control al lor.

Cât timp i-am văzut de pe geam, erau frumoşi, nu numai fizic, aveau un soi de complementaritate deranjantă ...chiar şi pentru ei, erau atât de diferiţi în asemănarea asta că îmi părea rău dacă nu ar fi ştiut să se bucure.
Nu era regăsire, nici veşnicie, păleau şi reînviau şi nu vorbeau deloc, ca şi cum oricum nu există istorii de nerepetat. Se purtau ca şi cum oricum nimic nu avusese loc în tot timpul ce trecuse, singura realitate era cea pe care şi-o creau atunci.

Nu ştiu, îmi plăcea să-i privesc, purtau cu ei o durere care-i înfrumuseţa.