Licurici

Cum să-ţi spun, mai bine aş lipi buzele de zilele astea şi le-aş scuipa, uite aşa, cum nu face o femme.

Da, căci e ceva în aerul meu de primăvară, ceva care mă tot şifonează, e nedesluşit, are viaţă şi nu e om şi pe deasupra  mă face să vreau să sparg licurici. Başca, mi-a mai îndoit şi ceasul, deci mi-a stricat şi orele de marmură, cu tot cu minute şi ce mai vine după secunde, buimaceală şi nimic altceva.
 Nu, pe dedesubt n-am aflat încă, dar de asta sunt aici şi nu plec, căci vreau să-i găsesc fitilul şi să-i dau foc. Sunt sigură, cu ce am acum în buricele degetelor şi-n suflet aş putea cu lejeritate să aprind un foc şi să admir cu câtă scrupulozitate striveşte în drumul lui, cum arde cât mai multe în timp ce se înteţeşte.

Focuri şi licurici, flori sparte care îmi înnoadă dorurile de păr. Dorul ăsta de care vă tot zic... ehe, mare comedie cu el. Vine când pofteşte, iar când se plictiseşte de mine pleacă, iar eu se pare că îl reprimesc oricând, după cheremul lui. E ceva cu limitele mele, nu ştiu pe unde mi le-am lăsat.

 Ceva ce n-ai văzut, dar toate-s vechi şi de aia vreau să sparg licurici, să fac lumină pentru viitor...şi-i sparg pe rând între dinţi, uite aşa, ba un licurici, ba un sâmbure de cireaşă, metodic şi atent, să se ducă blestemul, că altceva pare, oricum, că n-a mai rămas.