Voiaj

Închid ochii şi mi se dizolvă genele, cad într-un somn adânc în care apar toate memoriile şi toate întâmplările care vor urma, sunt imagini caleidoscopice, ca şi când dintr-un tărâm vechi păşesc în prezentul de mâine, o imagine tablou care redă acurat trecutul şi arată desfăşurarea viitoare a evenimentelor. Mă avânt  în acest întuneric colorat de trăire, căci acolo clocoteşte viaţa, cea care ar fi util să fie trăită şi nu doar abolită de visare. Vreau să aduc de acolo, din vis, suflu vieţii terestre...
Mă gândeam la perioada pe care o tranzitez şi care cumva îmi este prezidată cu o tăcere îndoită:  mă satisface, iar pe de alta mă invită la acceptare...niciodată nu te întorci acelaşi după o călătorie, fie ea doar una onirică.

Şi cum am mai pus un kilogram pe cântarul timpului, realizez că un an aproape că am visat pe ascuns şi am trăit pe ascuns, neaducând la viaţa, de fapt, ceea ce merita mai mult trăit...m-am dedat de la natural şi vieţişoara mi-a arătat că pentru firesc e nevoie de curaj, pe care nu l-am purtat cu mine în situaţiile în care era necesar...în acest an  mi-am descoperit slăbiciuni, puteri, forţe motrice şi spirituale, nevoi şi dorinţe de-a dreptul claustrate...pe unele le conştientizam, pe altele mi-am dat voie să le aduc la lumină şi să le urmez, trăindu-le fie cu lacrimi, fie cu împăcare.

Îmi cer iertare mie pentru cum nu am aflat mai devreme ce înseamnă să te îngrijeşti cu duioşie.
Cu neiubirea asta am dărâmat castele...realizând deunăzi că pentru un castel nu e neapărată nevoie de cărămizi sau de  nisip, cât de dăruire şi prezenţă deplină. De atât dispuneam atunci, sau de atât credeam că dispun şi aşa era, pesemne. Mă bucur că mă recuperez pe mine din neştiinţă şi mă redau mai întreagă, după ce m-am târât pe tărmuri străine.

Închid ochii şi genele diluate de somn mă cheamă la joacă...copilul care zace în mine, azi se bucură...