Nu îmi place când...

...primesc prea mult. cu toată tonalitatea afectivă pozitivă pe care ar produce-o sau aduce-o acel bagaj-dar, nu pot să-l car.
când simt în regiunea firii, trupului, sufletului acel plin pe care nu-l pot integra niciunde, am nevoie să-l epurez instant.
in relaţiile mele cu oamenii, cu iubirea, cu alimentele sau feluritele licori, cu sentimentele. cred că nu sunt mulţumită cu împlinirea asta, mă deranjează când sunt până-n viscere de ceva, e nefiresc, e neomenesc să fii bine când eşti ghiftuit cu atenţii de care te poţi lipsi, nu? eu am nevoie să am spaţiu de ventilare a ceea ce simt, a ceea ce trăiesc, nu -mi place să încarc spaţiul ăsta prea mult, că simt că-mi ia din structură, că mă copleşeşte, da. asta era. mă simt copleşită, m-am obişnuit să trăiesc cu puţin, altfel mă debusolez. m-am obişnuit să creez un soi de distanţă, golul acela să fie al meu, să-l umplu eu dacă doresc şi nu un altul cu orice ar pofti el, oricât de bună intenţia.
 eu nu sunt obişnuită să mă încarc până la refuz, eu sunt obişnuită cu "a vrea" şi nu cu  "a primi" ceva îndelung.
saţietatea nu mă umple, cum se întâmpă firesc, ci mă digeră, mă spoliază.

femeia mereu în expectativă, care tot aşteaptă şi care nu se poate sătura decât cu acel constant ...puţin.