Tu ai dat viaţa vieţii, ai dat grai vorbirii şi sunet muzicii mele. Când te-am văzut, Adame, grozăvia şi-a găsit culcuş în mine. Un giuvaier de om, ţi-am jupuit pieile fine şi ai rămas un nud tremurând la ceas târziu şi rupt. Aducând cu tine iluzii, m-am ocupat de ele straşnic, le-am desfiinţat una câte una, cu îndârjire şi pasiune şi te-am trimis înapoi lumii gol. Şi mi-am permis luxuri pentru care sărăcia mea avea să-ndure.
Adame, o Evă ai şi p-aia s-o huleşti? Când prin tainele-ţi ascunse te pregăteai s-o preamăreşti. Şi ea îţi punea aripi, simţeai că te înalţi şi acum nefericite, în subterane ai ajuns să slujeşti. Poveşti? Ah, orb eşti şi orb ai să rămâi, nărod smintit, ţi-ai mai tocit un vis.
Dar va veni un timp când, draga vietate trădându-te cumplit, veţi coborâ din Paradis. Şi te întreb, Adame, cum ar fi fost ca Muza ta să nu fie beată de ispită, ruşinea să nu mai existe şi noi să putem fi întregi, fără nevoia de a ne fi de-a pururi croitori? Meşteşugari umili care să se ocupe de cusături şi ajustări la tot pasul. Rupturi de fiinţe, nimic celest. Cam cum?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu