Recurent

Nu imi merg diacriticile. Nasol.
Redau un citat dintr-o scrisoare personala mai veche, neexpediata, din vara lui 2011, lucrurile au alta forma in prezent, revenirea nu mai doare azi, dar am dat de bucatica asta care m-a facut sa imi dau seama ca am dus de mult timp o batalie cu sufletul meu si o redau cu  Camus in minte: "in mijlocul iernii am descoperit ca zacea in mine o vara de neinvins", dar si cu pace:

"Ostilitatea e apanajul slabiciunii, deci nu ramane de concluzionat decat ca am dat atata timp dovada de ostilitate din neincredere si prea multa suspiciciune fata de vicisitudinile pe care as putea sa le indur, deci din lipsa de curaj. Nu vream sa ma vada careva dupa sau fara cortina de sarcasm, era un trademark si nu ma mai puteam desprinde de el asa usor. Cu tine totul era simtire, se impletea chiar daca sfasiam totul in bucati, erai tu si priveam totul altfel. Era magie. Era diferit, avea sens. Ma gandesc ca am inceput a scrie iarasi si asta e cumva inceputul unui soi de dregere, insanatosire, incep sa-mi recunosc mie cum am ajuns aici, ce rotite mi-au ruginit, cum as putea sa le inlocuiesc.
 Tu inca ma imbolnavesti, in tot procesul asta de vindecare, dar nu e culpa ta, nicidecum, eu aleg schingiuirea asta, autoflagelarea ca raspuns la tot ce primesc din jur si nu-mi convine.
Cand primesti mult, faci doua greseli:
1. Ori nu stii ce sa faci cu darul: unde sa-l asezi, cum sa-l intrebuintezi si toata harmalaia asta ia timp si energie, cu asta stricand din farmecul darului,
2.Ori, tinzi sa compari tot ce primesti cu ce ai avut tu odinioara - ceea ce practic inseamna un refuz al ofrandei la nivel inconstient sau nu numai.
Eu n-am apreciat un dar. Revenirea si compararea doare.
Ma reintorc la fuga cea de toate zilele si te voi evita in continuare pentru ca inca ma dori si nu am energia sa te infrunt.
Stiu doar ca nimeni nu va mai avea atata dorinta de tine cata car eu in suflet acum pentru tine. Nu are cum. E supraomenesc. Stiu ca intelegi pentru ca impreuna am fost rupti de terestru. Nu foarte sanatos, dar era un fel care acum imi lipseste. Asa e cu jocurile foamei. Infometare si inghitire in sec, pofta in cui, cuiul in suflet.
Revenirea doare."

Combustibil

Mă tot gândeam cum e să-ţi spargi efectiv şablonul de trai.
 Tiparul unor comportamente, acţiuni, stări. Pentru mine e un subiect în vervă deoarece cu asta mă ocup de puţin timp.
Practic cum e să desfiinţezi lucruri care îţi aparţineau sau care te conduceau înspre ceva ştiut, cunoscut şi să le erodezi cm cu cm până ajungi să le înlocuieşti cu ceva ce îţi aduce ceva în plus decât credeai tu.
Cum e să distrugi mituri în care trăieşti şi să pui în locul lor realităţi fructuoase, lucruri care te definesc acum, să tot adaugi la tine, păstrând, bineînţeles, amprentele lucrurilor trainice care compun acest "tu" complex. A nu se înţelege lepădare de trecut şi punct, nu. Conservare şi distrugere. Consecutive. Conservarea autenticului, eradicarea  nucleului pururlent şi înlocuirea cu ceva-uri care să te încarce, care să-ţi pulseze venele, să te facă să pluteşti cumva, deşi înfipt aievea in pământ.
Accelerând cu piciorul pe pedala de frână. Asta e.  Zbori şi ştii că poţi oricând doza. Mie mi-au lipsit frânele până acum. Am tot accelerat chiar dacă aveam nevoie de Metroclopramid sau pur şi simplu aveam nevoie de alt traseu, de alte ţinuturi, teritorii. Acum am descoperit frânele. Mari invenţii, te fac să salvezi combustibil, nu?

Nu mă păcălesc aşa uşor stările tranzitorii, dar apreciez nespus frumuseţea  zâmebetelor pe care mi le ofer şi cred că abia acum încep să devin.
Nimic sofist.

Altfel

Sarbătoare e dansul pe care-o fac firele de păr de pe trupul tău cînd îţi îmbrăţişezi bătrânii după ceva timp şi când le dai din timpul tău tânăr. Sărbătoare e când produci zâmbete autentice în jur doar cu prezenţa ta.
Şi pot fi cu adevărat magice zilele astea dacă nu te mai împotriveşti lor, dacă nu te mai străduieşti să-ţi arăţi cât de expirate sunt mesajele astea de prost gust pe care le îngurgită unii fiindcă ei cred în ele sau nu, dacă înveţi să respecţi trăirile celorlalţi şi să împărtăşeşti la rândul tău ceva călduţ, dacă laşi oamenii dragi să-ţi pătrundă sub epidermă ca odinioară, dacă dai voie ca relaţii mai ponosite să fie scoase din cufăr şi măturate, date cu o aromă de portocală şi servite cu dragoste.

De obicei o sărbătoare este pentru mine un motiv de întristare. Nu îmi place zarva, parcă nu pot ţine pasul cu haosul creat, cu isteria din jur, înainte chiar le lăsam să mă atingă cu agitaţia lor. Nici de ziua mea nu agreez ideea celebrării fastuoase. Nu îmi place prea multul, nu ştiu, ci puţinul constant. Mi se pare că se face multă vâlvă pentru ceva ce trebuie trăit în tihnă, intimitate şi nu pe divan.

Numai că ceva s-a întâmplat acum, într-o îmbrăţişare s-a topit un zid, s-a ridicat un steag, am izbăvit ceva ce credeam pierdut sau greu de recâştigat, oricum. Şi nici nu ştiu dacă îmi doream să recapăt ce-mi aparţine, din lipsa curajului suficient, evidement. Dar ştiam că am puterea şi resursele să păşesc într-acolo, drept care n-am mai aşteptat să facă altcineva primii paşii pentru mine ş-am sărit în braţele lui simţind că aparţin necondiţionat. Haaac! M-am topit atunci, aşadar.

E primul Crăciun, după mulţi ani, diferit de frumos!

În ultima vreme

Ce am mai învăţat din interacţiunea cu aproapele, din confruntările cu mine, din solitudinea unor ore, din conversaţiile cu oameni frumoşi care te ajută incredibil când eşti suficient de pregătit să înveţi despre tine:

1.Am învăţat că dacă unele lucruri sunt frumoase, nu înseamnă neapărat că vor ţine o veşnicie, cum de altfel nici nimicul nu poate ţine la nesfârşit.
2. Am învăţat că a investi într-un loc, într-o relaţie terminată poate germina frustrare, dar dacă ai puţin curaj, poţi să vezi că ceea ce ţi se pare indispensabil la un anumit moment, nu e neapărat şi lucrul care te mai mulţumeşte, fericeşte, satisface, creşte şi drept urmare energia este musai să fie redirecţionată, fără destinatar potrivit, tinzi să te iroseşti.
3. Am realizat că dacă vrei să primeşti trebuie să faci loc.
4. Mi-am dat seama că avem resursele dar că tindem să ne autosabotăm când dorim ceva. Practic, îţi realizezi nevoia, dar înoţi împotriva curentului - nu te laşi purtat firesc de curenţi, ca să poţi înainta: fie mai brutal, fie mai lin - ceea ce te aduce cumva din nou la mal, când scopul era să mergi cât mai în larg, să te descoperi, să te surprinzi, să înfrunţi  curenţii şi nu să revii. Doar asta îţi propusesei, nu? Oricum ar fi periplul, aminteşte-ţi că "a quiet sea never made a skilfull sailor", vorba aia.
5.Învăţ cum maturizarea e piatra de Sisif a tinereţii şi că dacă nu o cari cu folos pentru tine, te cocoşezi inutil.
6. Îmi dau seama că unii oameni din jur primesc prea puţin sau că am minimizat importanţa unora exagerând-o pe-a altora. E minunat să redescoperi sau să începi să-ţi doreşti să cunoşti o parte din oamenii frumoşi care-ţi roiesc în jur.
7. Am învăţat că a rămâne fix  şi inert în orice, te duci pe culmile disperării mai ceva ca Cioran, dar dacă-ţi mişti puţin capul şi renunţi la coarnele inutile pentru a-ţi demonstra eu ştiu ce fantasme de putere şi control, de fapt abia atunci ajungi să capeţi un pic de control asupra ta, din interacţiuni, din valsul firilor, nu din imobilitate şi rigiditate ca să-ţi hrăneşti o imagine practic falsă.

Învăţ să nu mai hrănesc trăiri kitchoase ci să investesc în mine ca în ceva veritabil, cu care să defilez natural şi să devin acel "eu" cu care se impune să mai fiu, din când în când, mai mulţumită.

Mie

nu, serios, oamenii mă fascinează. fuga lor. fuga noastră, că fac si eu parte din terestritate. la unii fuga e accelerată, cu sprinturi, greţuri, opriri, accelerări, la alţii, ca mine, mai domolită, mai negrăbită acum.
una e fuga cu alţii, ca la maraton, alta e fuga solitară.
 mai am puţin şi încep să merg cu mine, de abia aştept să mă prind din urmă şi să mai zăbovesc la o ceaşcă de ceai cu mine, cred că am atâtea să îmi recunosc, să-mi sporovăiesc că o înşir câteva nuvele. normal că mi-e puţin teamă de întâlnirea asta, probabil de aia parţial o amân, parţial am începu să o curtez. azi a fost una din zilele acelea. nu m-a refuzat, cum face de obicei. nu. a stat acolo şi a ascultat ce aveam să îi zic, pe muţeşte aşa. m-a surprins, a avut răbdare. de obicei fugea către ceva, cu cineva, iar mă lăsa cu nevoile în pending.
îmi mai scap mie, dar azi n-a fost aşa. să înveţi să fii tu  pentru tine, e cea mai mare provocare umană posibilă, cred. ceea ce n-am făcut de ani sau niciodată, azi mi s-a părut cumva lesne, dar n-a fost ţâţă de mâţă. a fost, asta primează.

 sunt ceva şanse de autoîmblânzire în propria-mi sihăstrie.
nu domne, nu îmblânzire pentru ceva, cineva, pentru terţi sau secunzi,
 pentru mine,
mie.

Până când.

Simt o urgie de nestăvilit în mugurii firii mele, simt că laleaua nu mai miroase ca în pruncie, simt că stabilopodul s-a îndepărtat şi chiar dacă aş înnota până acolo, tot n-aş ajunge, fiindcă m-am pierdut de-a dreptul si simt că dacă voi face un pas mă voi duce de-a tăvălugul. Mă uit în onglinda asta antică din cameră şi văd o figură ciobită, o Guernica a lui Picasso, văd mozaice groaznic pictate. Văd un grajd unde am adăpostit ororile şi vicisitudinile mele, văd caleidoscopic si singurul psihotrop ingerat este spaima.
Spaima transfigurează . Şi tot creşte ca o cocă, s-a lipit de mine şi eu de ea şi cert e că nu facem tovărăşie.
Până unde s-o mai întinde...? Până când...?