Magiunul e smoala lui Dumnezeu

Oamenii-recipient primesc orice le dai, ei şi homeleşii. Homeleşii au măcar un motiv întemeiat. Oamenii-melc, nu ar trebui. Mă rog, viaţa se întâmplă oricum, vrei-nu-vrei.
Dar eu nu mai primesc nimic, merci, sunt la cură. Da, de când m-am născut, din faşă, atunci am ţinut prima cură. Între timp m-am obişnuit.
"Îmi spui când îţi trece supărarea sau mă ţii în suspans?"
Niciodată să nu aştepţi un răspuns. Răspunsurile se tac, nu se vorbesc.
Cu supărarea nu e de joacă, dacă vrei să te joci te duci la grădiniţă, acolo sunt mulţi copii.
Oricum, în toţi oamenii zace o grădiniţă, plină de copii, care mai de care mai răsfăţati, care mai de care mai
abandonaţi. Fiecare îşi ia plastilina şi-şi închipuie.
Şi oamenii mari şi copiii au asta în comun.
Fantasmează.
Adulţii nu-şi mai găsesc pământul şi urcă în aer pentru a trăi. Aerul nu e cine ştie ce invenţie, pentru că e poluat şi poţi să mori. Şi de la cure poţi să mori.
Curele te îngraşă de păreri şi te slăbesc de puteri.
Mai puţin magiunul. "Magiunul e smoala lui Dumnezeu."
Dumnezeu are grijă să dea în clocot în cazanul lui tot ce e folositor în lume.
Aşa apare smoala. Din oameni şi fructe.

Într-o zi vreau să renunţ la plastilină.

Gilles Peress - Jean-Luc Godard, Cannes, 1985

Toate femeile

Cunosc bărbaţi şi mai răi.
Am avut odată un bărbat care mă ţinea la marginea vieţii lui, în mahala, acolo unde duhneşte a hoit şi a vodcă.
A muştar. A benzină furată. A chiştoace rujate. A coji de cartofi. A piele de pantofi.
Spunea că doar acolo mai are locuri disponibile, ca şi cum el era un teatru, o sală de cinema.
Bine, era ce-i drept un actor, dar mă gândeam că actorii dispun de mai multe locuri şi persoane în ei.
Dar nu. Şi mă plimbam prin el ca un turist în muzeu. Muzeele mă strâng, mă fac să plâng. Tot ce e mort şi viu în acelaşi timp e acolo. Ca mine de altfel.
 Când intru în muzeu, toate sălile se transformă în oglinzi, iar eu în Alba ca Zăpada. Numai că oglinzile alea sunt mute. Ca toate femeile care au locuit cu chirie  într-un bărbat.
Şi acolo am zăcut şi eu, Lulu,  draga mea, acolo mi-am dus infinitul.
Infinitul se termină brusc.
Mama mea, bunica mea, toate au trăit până la infinit  şi, ca tot omul, au trecut pe minus la un moment dat.
Atunci au îngheţat.
Toate femeile îngheaţă dacă nu îşi cumpără calorifere.
Toate femeile duhnesc a vodcă dacă rămân în mahala.
Toate femeile infinite rămân singure.
Toate femeile care aşteaptă se pot închiria.
Toate femeile teatrale îţi oferă bilete.
Toate femeile au nevoie de o hartă chiar şi într-un muzeu.
Absolut toate.

fetuşi

am doi fetuşi bolnavi de vişină putredă.
mă mişc destul de greu fiindcă îmi atârnă până la picioare.
oricum, pâna acum nu văzusem niciodată o punguţă cu doi bani,
că atât face omul bolnav, în fine.
întrebarea e: dacă ai pietre într-un organ poţi să înalţi un munte?
asta dacă eşti viteaz, desigur.
sau să spargi capul cuiva? să construieşti un dig? un pod, mai degrabă.
habar n-am...poţi să faci un foc din ele.
ideea era

să te încălzeşti cumva.
nu?