Alerg, alerg, alerg căci vreau să prind fantoma de coadă, asta dacă fantomele se respectă şi au şi ele acolo un minim de coadă, căci nici de asta nu sunt sigură. Nici fantomele nu mai sunt ce erau odinioară, aţi văzut şi voi, doar.
alerg ca si cum maratonul ăsta mi se întinde din creştet în degete şi nu fac pauză decât pe la brâu, când pantecul mi-e cald, mă adăpostesc acolo, singurul loc pe care îl mai recunosc ca acasă.
alerg cu foame de asfalt şi cu foame de pietre şi roci şi moloz şi cărămidă - Doamne Ajută să găsesc un zid unde să colorez cu creta şi să fac graffiti, să mă lungesc pe varul ăla cu viaţa mea mică şi să înghesui acolo frânturi.
Alerg şi nimeni nu e în spate... cum nimic nu se întrevede în faţă, de aia şi fuga e aşa bezmetică, fiindcă nu am linie de sosire şi am ratat şi startul şi am ratat să-mi înfrumuseţez şi traseul, asta o lăsam mereu în grija muncitorilor de la drumuri şi poduri, dar cred că au uitat să planteze pomii, drept care e un moment bun să încep să mo opresc şi să plantez câţiva chiparoşi şi bujori. singură, muncitorii sunt în pauză de masă de vreun an, spun că nu se mai ocupă cu asta, că nu mai intră în atribuţiile lor, că nu mai au răbdare cu florile, că sunt prea dificile, că trebuie întreţinute. si florile ce vină au? nu se poate, domnule, zic. nu se poate traseu fără frăgezime.
ce o fi obosit în mine de m-am oprit din alergat? dar în muncitorii aceştia, care nu mai vor flori? ce oboseşte în tine când te opreşti şi nu mai faci un pas? oboseşte aşteptarea?
continuu să mai alerg fără vlagă şi îmi promit că acolo unde vad un loc bun de plantat, mă aşez. acum paşii sunt din ce în mai nesincronizaţi şi cred că am să mă opresc, ce contează care e locul atât timp cât e fertil?
bujorii ăştia stingheriţi şi obosiţi, aşteptând să mă ocup de ei, îmi spun: "ai vedea mai multe dacă nu te-ai pune în faţa ta".
