Au picat din cer zgomotele şi s-au prăbuşit în pământul dement care ascunde sub el zeci de mii de suflări săturate de oxigen şi s-au făcut una cu asfaltul, asfalt care pare din ce în ce mai neîncăpător, ca şi cum nu mai e smoala pentru toată lumea, ca şi cum catranul s-a uscat...
...şi oamenii au fugit pe unde au văzut cu ochii, s-au ascuns sub maldărul de cărămizi şi aşteaptă umili sentinţe.
Sunt tăcuţi, firavi şi murdar de fericiţi.
Ca un vraf de clone de Poseidoni care fug de tatăl cotropitor ce va să vie oricum să le înghită, aidoma unei litre de vin deja acrit. Aşa ne pregătim, fiecare după pofte, de dispariţie, ca apoi să revenim epuraţi, după un periplu mistic şi odios de benefic..nu ştiu de voi, dar eu nici nu mai fug, căci mi-e dor să fiu zvârlită fără suflare pe alte continente, în alte încăperi de om. Atât de cumplit şi înălţător încât m-am decis să mă supun firii lucrurilor.
Şi toate vibraţiile scrijelite care zumzăiau pănă mai ieri, de azi s-au împrietenit cu tăcerea, de azi sunetele elogiază muţenia, căci azi e, ca niciodată, atâta amar de linişte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu