Nu ştiu cui mă adresez, dar aici îmi place să cred că doar mie, lucru deloc cert. Eu mă tot zbengui de câteva gânduri, când am destul de mult de citit şi stropul de energie ar trebui să-l poposesc la teste şi măsurători, cum e să convieţuieşti cu un celălalt, nu ca spaţiu fizic, ca suflet, cum ar veni.
Nu pot să mă decid dacă e sanogen sau parazitar pentru un ins să se dedice au ba.
Acum nu vreau să par eu malefica cu ochi de pătrunjel, stigmat de care nu o să scap prea curând, care s-a trezit să aclame dăruirea ca fiind nasoală treabă. Nicidecum, dar sunt câteva contexte care o fac găunoasă. Bunăoară, dacă te dăruieşti şi eşti cumva stricat şi vin şi eu cu stricăciunea mea şi ne împuţim şi nici sarea mării nu ne mai spală hoitul din măruntaie.
Pe de altă parte, nici n-ai cum să nu fi stricat de la un moment dat al fiinţării tale, nu cerem virginitate sufletească într-un bordel al inimilor, să fim rezonabili şi pertinenţi.
Şi acum ce facem? Nu cred nici în ispăşirea desăvârşită, într-o tabula rasa ca apoi să te urneşti, cum ziceam, într-o deplină castitate. Genul ăsta de purificare e utopic de-a binelea şi tabula rasa oricum mi se pare o imaturitate.
Pe de altă parte mai e clişeul ăsta cu - nu există suflete pereche, ci doar nebunii compatibile - care pare să se adeverească sau să fie mai palpabil într-o oarecare măsură.
Să-l accepţi pe un altul. Nu să-l tolerezi aşa, la o promenadă, nu, să-i înfrunţi chichiţele şi să le faci parte integrantă, să accepţi. O fi oare umană treaba asta în sensul autentic, fără a cădea în compromis sau fără a-ţi sparge graniţele propriului Eu?
Pot oamenii oare să se dăruiască plenar, tot în sensul ăsta neaoş, să-şi permită să se cunoască şi să se accepte? Aş spune că nu. Pentru că nu ştiu cum. Şi de aia ne dăruim haotic şi devine nesănătos pentru oricine e implicat.
Cred că dacă oamenii şi-ar întinde mai puţine curse, ar afla mai multe despre ei, decât a rămâne într-o capcană-cuşcă foarte confortabilă, dar unde mobilitatea către tine sine e infinitezimală. Recunosc, e o luptă.
Abia atunci poţi să te decizi dacă poţi să te dedici real, să-l conţii pe celălalt, când îţi dai voie să trăieşti şi să tot faci excursii cu tine, oricât de monstruos şi nefardat eşti. Să îţi recunoşti mai întâi tu Umbra. Autointegrare.
Nu ştiu, zic eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu