Simt o urgie de nestăvilit în mugurii firii mele, simt că laleaua nu mai miroase ca în pruncie, simt că stabilopodul s-a îndepărtat şi chiar dacă aş înnota până acolo, tot n-aş ajunge, fiindcă m-am pierdut de-a dreptul si simt că dacă voi face un pas mă voi duce de-a tăvălugul. Mă uit în onglinda asta antică din cameră şi văd o figură ciobită, o Guernica a lui Picasso, văd mozaice groaznic pictate. Văd un grajd unde am adăpostit ororile şi vicisitudinile mele, văd caleidoscopic si singurul psihotrop ingerat este spaima.
Spaima transfigurează . Şi tot creşte ca o cocă, s-a lipit de mine şi eu de ea şi cert e că nu facem tovărăşie.
Până unde s-o mai întinde...? Până când...?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu