O dimineaţă plisată

Cum să înceteze tot valul asta de palpitare? Nu se opreşte în a ţâşni pe peticul meu de nisip uscat şi de a mi-l inunda. Şi ce fac cu toate scoicile astea acum, rămăşite din alte vremuri?
 Cum să spui "nu" când buzele murmură "da"? Şi toate pulsiunile cărora nu le dai frâu. Şi toate luminile care te aruncă în beznă. Tot ce e oximoronic într-o singură fiinţă. Parcă nu îndură trupul atâta forfotă, atâta neştiinţă, atâta căutare,  înghiţind un ditamai semn de întrebare, realizează că nu poate să-l îngurgite. Tot ce poate face e să aştepte să i se topească în timp nedumerirea, să o accepte, diformă aşa. Toate stările astea vitriolice şi toate mărturiile neconfesate. Toate se strâng înăuntrul tău opac şi nu dau voie aerului să pătrundă. Tot ce faci e să citeşti iar şi iar poezia de duminică, aia cu punctul.

Mofturi, domnule Stănescu, mofturi.

Adevărata mîna n-o întind. Nu ating cu ea decît cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi cum se trage în sine însuşi cornul de melc şi ar deveni un punct. Nu ating scaunul. S-ar trage în sine însuşi şi ar deveni un punct. Nici prietenii nu mi-i ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Deşi urăsc punctul, doamne, locuiesc într-un punct. FEL DE SFÎRŞIT