nu, serios, oamenii mă fascinează. fuga lor. fuga noastră, că fac si eu parte din terestritate. la unii fuga e accelerată, cu sprinturi, greţuri, opriri, accelerări, la alţii, ca mine, mai domolită, mai negrăbită acum.
una e fuga cu alţii, ca la maraton, alta e fuga solitară.
mai am puţin şi încep să merg cu mine, de abia aştept să mă prind din urmă şi să mai zăbovesc la o ceaşcă de ceai cu mine, cred că am atâtea să îmi recunosc, să-mi sporovăiesc că o înşir câteva nuvele. normal că mi-e puţin teamă de întâlnirea asta, probabil de aia parţial o amân, parţial am începu să o curtez. azi a fost una din zilele acelea. nu m-a refuzat, cum face de obicei. nu. a stat acolo şi a ascultat ce aveam să îi zic, pe muţeşte aşa. m-a surprins, a avut răbdare. de obicei fugea către ceva, cu cineva, iar mă lăsa cu nevoile în pending.
îmi mai scap mie, dar azi n-a fost aşa. să înveţi să fii tu pentru tine, e cea mai mare provocare umană posibilă, cred. ceea ce n-am făcut de ani sau niciodată, azi mi s-a părut cumva lesne, dar n-a fost ţâţă de mâţă. a fost, asta primează.
sunt ceva şanse de autoîmblânzire în propria-mi sihăstrie.
nu domne, nu îmblânzire pentru ceva, cineva, pentru terţi sau secunzi,
pentru mine,
mie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu