Sarbătoare e dansul pe care-o fac firele de păr de pe trupul tău cînd îţi îmbrăţişezi bătrânii după ceva timp şi când le dai din timpul tău tânăr. Sărbătoare e când produci zâmbete autentice în jur doar cu prezenţa ta.
Şi pot fi cu adevărat magice zilele astea dacă nu te mai împotriveşti lor, dacă nu te mai străduieşti să-ţi arăţi cât de expirate sunt mesajele astea de prost gust pe care le îngurgită unii fiindcă ei cred în ele sau nu, dacă înveţi să respecţi trăirile celorlalţi şi să împărtăşeşti la rândul tău ceva călduţ, dacă laşi oamenii dragi să-ţi pătrundă sub epidermă ca odinioară, dacă dai voie ca relaţii mai ponosite să fie scoase din cufăr şi măturate, date cu o aromă de portocală şi servite cu dragoste.
De obicei o sărbătoare este pentru mine un motiv de întristare. Nu îmi place zarva, parcă nu pot ţine pasul cu haosul creat, cu isteria din jur, înainte chiar le lăsam să mă atingă cu agitaţia lor. Nici de ziua mea nu agreez ideea celebrării fastuoase. Nu îmi place prea multul, nu ştiu, ci puţinul constant. Mi se pare că se face multă vâlvă pentru ceva ce trebuie trăit în tihnă, intimitate şi nu pe divan.
Numai că ceva s-a întâmplat acum, într-o îmbrăţişare s-a topit un zid, s-a ridicat un steag, am izbăvit ceva ce credeam pierdut sau greu de recâştigat, oricum. Şi nici nu ştiu dacă îmi doream să recapăt ce-mi aparţine, din lipsa curajului suficient, evidement. Dar ştiam că am puterea şi resursele să păşesc într-acolo, drept care n-am mai aşteptat să facă altcineva primii paşii pentru mine ş-am sărit în braţele lui simţind că aparţin necondiţionat. Haaac! M-am topit atunci, aşadar.
E primul Crăciun, după mulţi ani, diferit de frumos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu