Simt că plătesc nişte păcate necomise, altfel îmi vine greu să desluşesc neputinţa asta în ceea ce mă priveşte. Neputinţa de a spune, pe toţi Sfinţii, ce bagaj duc cu mine, poate auzindu-mă sporovăind aş mai arunca din trenţele ăstea prăfuite cu care merg pe umăr zi de zi.
Cu o seară în urmă mă dureau cuvintele nearticulate, mă dureau tăcerea şi atingerea, mă durea că nu puteam să aleg frazele potrivite şi le înghiţeam cu noduri, se opreau în piept şi ţâşneau în viscere, se descompuneau acolo, unde nu intră decât puţin aer şi se asfixiau. Şi mă simt vinovată faţă de mine parcă. Şi tac. Tac mult. Şi tot adun, ca un colecţionar pasionat, nu mă dedau de la nicio stare. Aprehenisune şi inerţie. Şi furie.
Mi-aş dori să răcnesc o dată, să le adun într-o spută şi să le scuip pe trotuar, să mă purific, să devin curată şi nepreţuit mai uşoară.
De asta mi-e dor, de un ritual. Cât iubesc ritualurile.
Cu precădere cele spumos-caustice sufletului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu