Ce nu s-a rostit

Am observat că nu scriu când sunt bine, cu apele în matcă, când sunt liniştită nu împart trăirea, ca şi cum aş vrea s-o conserv în mine, depozit infinit de care să ştiu doar eu.
Îmi dau seama că nu prea dau importanţă serenităţii atunci când şade de-a dreapta mea, sunt un muşuroi de neglijenţă şi e firesc să mă părăsească, aşa cum fac şi eu cu mine adesea, mă dau, obosită de mine fiind, în braţe neglijente. Mă dau şi nu frumos, egoist. Mă dau ca sa mă recapăt şi nu fac decât să mă debusolez mai rău. Mă calc pe coadă doar să văd cât duc. Şi duc mult. Şi cumva, ai zice autoflagelare, dar ar fi autopunitiv dacă mi-ar şi plăcea, ceea ce nu se întâmplă.
Am obosit cu mine, cu tine, cu tot. Zilelea astea am cernut tăcerea şi nu mi-a rămas mare lucru, în afară de indiferenţă, cert, care e la loc de cinste după atâta timp urât.
Şi încep să mă croiesc la loc, cu aceeaşi neîndemânare. Să cos aşteptări, să croşetez speranţe, să înrămez rădăcinile din care voi face cumva, ca într-o primăvara să înmugurească arbustul.
Până atunci, fir întins.

Tranziţii

Plec capul şi mă rog la mine, la Tine, la Sfinţii uitaţi cu suflete pictate şi mă bucur de vârtejuri, de coapse formate, de buze ciudate şi trenuri pierdute, de asfinţituri cuminţi şi oameni grăbiţi. Mă bucur că te pot simţi, arbora deasupra mea, ca pe un steag drept şi corect.

Partea cu stările de tranziţie mă bucură, zău. Nu mă plâng de dificultăţi, căci rar o fac şi atunci oricum mă simt bizar că le dau glas, stările sunt făcute să fie mai întâi rumegate şi apoi să te defrişezi de dânsele, au şi ele  rost pe pământ, te învaţă. Traniţiile te învaţă mult despre tine, despre cum creşti. Oamenii te învaţă mult când nu îşi propun, suferinţa te învaţă şi ea - să fii umil, în sensul - decent, parcă te face să te iei mai abitir în serios, să te asculţi, să fii mai cumpătat. Şi te ajută să evoluezi. Târâş sau nu, dureros sau nu, frumos sau lacrimal, dacă eşti acolo, în tine, înveţi.
Nu spun că eşti liniştit când doare în fiinţa ta orice, dar pentru mine neliniştea e mană cerească, eu aşa funcţionez cel mai bine, când ceva nu mi-e clar, e cert că acolo e musai să sap mai mult. Forfota e bună, te învaţă să continui să te loveşti până te repoziţionezi şi reîntregeşti adecvat cu natura ta.
Am senzaţia că e lucru greu să tranzitezi sănătos etape -adolescenţă-maturitate cât şi polii masculin-feminin şi asta cere artă... în mânuirea cu tâlc a stărilor, fără să te simţi absorbit de unul din poli şi să-l nedereptăţeşti pe celălalt....

Am oameni în viaţa mea care mă ajută să creşc aşa, ţinându-mă, cu voia mea, când în noroi, când în ghiveci, când în vază...oricum, mă bucur că astfel, cu ei prin preajma mea, mai uzez şi eu de vulnerabilităţile mele. Mai învăţ să mă pun la adăpost sau să nu mai conserv atâta preţioasele trăiri.

Căci uneori...aşa vin unii "ca binecuvântarea, alţii ca lecţii."

Murdar

Am cuvintele în cârje şi o gură încleştată, mă privesc şi mă tulbur.
Ai cuvintele în gât şi limba ţi-e cusută, te privesc în oglinda mozaic, mă reflectă paralizat.
Am un trup greu, mă privesc cum mă car singura ca şi cum sunt o piatră pe care stau milenii de acte neîntâmplate.
Ai un trup-pană, te poartă vântul prin urechile fetelor hipioate, te poartă până te prinzi de gâtul meu, pandantiv uzat.


Destin, destin, destinde-te şi picură arginţi în suflet, ceruieşte-mă, dar nu mă prăfui. Ştiu, ne cunoaştem atât de bine că ne-am plictisit.
O, eternitatea de plictiseală, înfăşoară-mă în cuvintele grele şi dă-mi drumul ca o pană, miroase murdar...

Nu era fericire

Alergă spre strada duhnind a nehotărâre, pe drumul de tei, cu mirosuri bătrâne în nări şi acolo întâlni veşnicia, acolo, în oraşul cel vechi, într-o parcare uitată de aerul primăverii.

Aveau impresia unei regăsiri şi a ceva circular, nu mai ştiau decât că zâmbeau cu greutate. Zâmbeau ca şi cum ar fi cărat în spate decenii şi aveau dreptate. Mă uitam la ei din afară şi pe chipul lor nu era nimic asemănător fericirii, dacă fericirea se traduce prin uşurinţa cu care îţi porţi zâmbetele largi pe faşa schimonosită de alte dureri nevindencate. Nu aveau genul acela de fericire. Erau mai degrabă uşori ca şi cum nu se mai pot întâmpla catastrofe, ca şi cum traversaseră un râu îngheţaţi şi trăisera, era un soi de lejeritate deloc de faţadă, era potolirea unor văpăi sau poate doar un mai bun control al lor.

Cât timp i-am văzut de pe geam, erau frumoşi, nu numai fizic, aveau un soi de complementaritate deranjantă ...chiar şi pentru ei, erau atât de diferiţi în asemănarea asta că îmi părea rău dacă nu ar fi ştiut să se bucure.
Nu era regăsire, nici veşnicie, păleau şi reînviau şi nu vorbeau deloc, ca şi cum oricum nu există istorii de nerepetat. Se purtau ca şi cum oricum nimic nu avusese loc în tot timpul ce trecuse, singura realitate era cea pe care şi-o creau atunci.

Nu ştiu, îmi plăcea să-i privesc, purtau cu ei o durere care-i înfrumuseţa.

Licurici

Cum să-ţi spun, mai bine aş lipi buzele de zilele astea şi le-aş scuipa, uite aşa, cum nu face o femme.

Da, căci e ceva în aerul meu de primăvară, ceva care mă tot şifonează, e nedesluşit, are viaţă şi nu e om şi pe deasupra  mă face să vreau să sparg licurici. Başca, mi-a mai îndoit şi ceasul, deci mi-a stricat şi orele de marmură, cu tot cu minute şi ce mai vine după secunde, buimaceală şi nimic altceva.
 Nu, pe dedesubt n-am aflat încă, dar de asta sunt aici şi nu plec, căci vreau să-i găsesc fitilul şi să-i dau foc. Sunt sigură, cu ce am acum în buricele degetelor şi-n suflet aş putea cu lejeritate să aprind un foc şi să admir cu câtă scrupulozitate striveşte în drumul lui, cum arde cât mai multe în timp ce se înteţeşte.

Focuri şi licurici, flori sparte care îmi înnoadă dorurile de păr. Dorul ăsta de care vă tot zic... ehe, mare comedie cu el. Vine când pofteşte, iar când se plictiseşte de mine pleacă, iar eu se pare că îl reprimesc oricând, după cheremul lui. E ceva cu limitele mele, nu ştiu pe unde mi le-am lăsat.

 Ceva ce n-ai văzut, dar toate-s vechi şi de aia vreau să sparg licurici, să fac lumină pentru viitor...şi-i sparg pe rând între dinţi, uite aşa, ba un licurici, ba un sâmbure de cireaşă, metodic şi atent, să se ducă blestemul, că altceva pare, oricum, că n-a mai rămas.

de seară. dintotdeauna

Aici, acum

să alerg cu bicicleta şi să ţip cât mă ţin plămânii, lăsând mâinile de pe ghidon şi prăbuşindu-mă pe iarbă într-un râs cu spasme
să fac coroniţe din flori şi salcie şi să pozez pentru tine, să le privim împreună când vor fi fost decolorate
să fumez pe acoperişul de stele ce odihnesc deasupra noastră, să înghiţim cerul cu totul şi să ne transformăm în Caleea Lactee
să-mi julesc genunchii când urcăm  muntele sau stăm pe scoicile vechi, să bucurăm marea cu goliciunea noastră, să râdă pescăruşii haotic
să opresc maşina la capăt de oraş noaptea şi să ma fac una cu tine pe un petec de iarbă
să-ţi beau spuma de lapte de pe buze şi să te trânteşti la mine în braţe, să-ţi recit poezie chiar dacă intonaţia mi-e grea
să mă îmbăt lângă tine şi să jucăm şotron la miezul nopţii
să sparg baloane cu tine şi să-ţi sărut fruntea, să simt o ploaie ce mă ususcă de fericire
să nu-mi simt sângele în venele sau inima pompând pentru o secundă, aia în care-mi spui cât de mult...
să zbor, să zbor în drumeţii de viaţă cu tine.

nu aş vrea să fiu decât aici, acum.
 tu n-ai habar.

capture: emmet gowin