Poem sărat

mi-ai ajuns până-n gât, dragă domniţă
foaie udă şi fragedă din ăst jurnal,
 s-a terminat epopeea, dă pagina de final
s-a tot întors al tău spate spinos
mi-a-mpuns destul braţul osos
sau poate eşti doar un ciulin cu ţepi
vii tu să-mi tulburi adierea beateagă
vii tu să-mi spulberi primăvara neagră
mi-e de-ajuns cu astă patimă de îndurat
mi-ai ajuns până măduvă şi sânu-mi pipernicit
coboară din jilţul care ţi-a rămas destul de mic
coboară, dragă domniţă
şi nu uita s-arunci ş-acea coroniţă.

Restructurare

Au picat din cer zgomotele şi s-au prăbuşit în pământul dement care ascunde sub el zeci de mii de suflări săturate de oxigen şi s-au făcut una cu asfaltul, asfalt care pare din ce în ce mai neîncăpător, ca şi cum nu mai e smoala pentru toată lumea, ca şi cum catranul s-a uscat...
...şi oamenii au fugit pe unde au văzut cu ochii, s-au ascuns sub maldărul de cărămizi şi aşteaptă umili sentinţe.
Sunt tăcuţi, firavi şi murdar de fericiţi.

 Ca un vraf de clone de  Poseidoni care fug de tatăl cotropitor ce va să vie oricum să le înghită, aidoma unei litre de vin deja acrit. Aşa ne pregătim, fiecare după pofte, de dispariţie, ca apoi să revenim epuraţi, după un periplu mistic şi odios de benefic..nu ştiu de voi, dar eu nici nu mai fug, căci mi-e dor să fiu zvârlită fără suflare pe alte continente, în alte încăperi de om. Atât de cumplit şi înălţător încât m-am decis să mă supun firii lucrurilor.

Şi toate vibraţiile scrijelite care zumzăiau pănă mai ieri, de azi s-au împrietenit cu tăcerea, de azi sunetele elogiază muţenia, căci azi e, ca niciodată, atâta amar de  linişte...

Vizita

Cred că voi scoate capul din pământ, ca şi cum aş fi fost un struţ care dintr-o dată ridică nasul către cer şi ţipă de fericire.
Ca şi cum gândurile-perdea, ca un tifon îmbibat în harpie mă înstrăinau de priveliştea suculentă, de întreg orizontul.
 Şi lepăd întreg muştarul de pe buze căci e prea iute de mânie la vorbă.
Mi-am dat seama că există flori de crescut în mine, că lăstarii îşi fac loc cu greutate prin noroi, dar că au fost sădiţi din seminţe fertile şi vreau să cresc o grădină prin care să mă plimb şi care să dea roade gustoase, o grădină fără capăt sau sfârşit, o grădina ca un etern bun de explorat într-una, până când o să mă transform la rându-mi în pământ osos...
Prin care să alerg  până cad la propriile-mi picioare, acolo în grădina asta  oaspeţii să vină cum vor şi să-i primesc, simţindu-i,
simţindu-i liberi, liberi...


Pune mâna pe ziua de azi si vei fi mai puţin dependent de cea de maine... căci îmi dau seama că în timpul în care ne preocupăm să fiinţăm doar ca un gardian al grădinii ca şi cum este un dat, primăvara ne va fi înlocuită...
şi e teribil de plăcut să devii vizitator, decât aparţinător şi în gardă...sau în zgardă
 merveilleux.

Adam

Tu ai dat viaţa vieţii, ai dat grai vorbirii şi sunet muzicii mele. Când te-am văzut, Adame, grozăvia şi-a găsit culcuş în mine. Un giuvaier de om, ţi-am jupuit pieile fine şi ai rămas un nud tremurând la ceas târziu şi rupt. Aducând cu tine iluzii, m-am ocupat de ele straşnic, le-am desfiinţat una câte una, cu îndârjire şi pasiune şi te-am trimis înapoi lumii gol. Şi mi-am permis luxuri pentru care sărăcia mea avea să-ndure.

Adame, o Evă ai şi p-aia s-o huleşti? Când prin tainele-ţi ascunse te pregăteai s-o preamăreşti. Şi ea îţi punea aripi, simţeai că te înalţi şi acum nefericite, în subterane ai ajuns să slujeşti. Poveşti? Ah, orb eşti şi orb ai să rămâi, nărod smintit, ţi-ai mai tocit un vis.

 Dar va veni un timp când, draga vietate trădându-te cumplit, veţi coborâ din Paradis. Şi te întreb, Adame, cum ar fi fost ca Muza  ta să nu fie beată de ispită, ruşinea să nu mai existe şi noi să putem fi întregi, fără nevoia de a ne fi de-a pururi croitori? Meşteşugari umili care să se ocupe de cusături şi ajustări la tot pasul. Rupturi de fiinţe, nimic celest. Cam cum?

Ignoranţa

fiecare om este un verb, o fracţiune de acţiune

fiecare om e o silabă încă nerostită

şi aş vrea să o curpind între dinţi şi 

să o las să-mi şuiere pe buze

să-i dau viaţa de care are nevoie

şi să rămână draga silabă, uimită,

de tot alfabetul ăsta încă neinventat,

care îşi caută abecedarul şi

elevul 

căci spun unii, există cuvinte

 mai grăitoare decât strigătul mut

al unei biete silabe fără grai

există.

.

Durere. Combustibil

cumva mă doare, căci  e ca o parte din fiinţa mea de care cred nu mă pot lipsi, ca un organ care e deşi bolnav, cu greu te laşi deposedat de el. aici e problema, că nu ştii că poţi şi fără, poate nu ti-ai provocat viaţa suficient.
e dureros căci anii strigă după ajutor, şi ştiind că le-ai dat viaţă, sens, nonsens, cert e că i-ai animat, te simţi responsabil pentru ei, ai vrea să-i ajuţi. si oamenii fug căci nu au curaj să dea sens suferinţei, nu au puterea să integreze durerea, doar ar scoate-o prin colţi şi atunci ar durea muşcăturile. ciclul s-ar relua. si mă doare la fel de tare cum ma doare organul ăla, ştiţi voi, ăla bolnav.
vreau simplu, nu cu de toate. la curu gol, vreau să trăiesc simplu. vreau să fiinţez şi să capete rost asta. vreau să scriu la opaiţ şi m-aş lipsi până şi de accesul la internet sau de orice mijloc care simt că mi-ar ştirbi din autenticitate. vreau să îmi vin în fire şi să mă întâlnesc cu firescul. acolo să fii tu.

Sometimes it is harder to deprive oneself of a pain than of a pleasure.

                  F. SCOTT FITZGERALD