de veghe

oamenii nu vor cu adevarat să fie vindecaţi.
 ceea ce vor este alinare,
vindecarea este dureroasă.
trezirea este neplăcută, să ştii.

anthony de mello, p. 4.

regii şoselei

vine ziua când ştii că s-a epuizat.
 e un punct acolo peste care, chiar dacă sari, să zicem, din teribilism şi imaturitate, te întorci fix de unde ai plecat.
e ziua aia când te loveşte ceva în moale şi, deşi nu spui nimic, trăieşti romane, pagini întregi de furnici negre pe care nu le poţi descifra, cărora nu le poţi da sens.
se termină şi acela e singurul sens.
nici trăirile nu mai sunt viscerale, nici oamenii ce au fost bunăoară.
 e punctul când nici sensul nu mai are loc, că s-a epuizat şi el.
atunci e gata,
 totul de aici încolo se transformă şi se clădeşte, dar cu grijă şi căldură.
îmbibat pe alocuri de turbulenţe frumoase.

ochii plini de litere

înainte de toate, am plecat.

după toate astea, am plecat. 

eu într-una găseam să plec. 

iubirea mea e foarte constantă în mine, foarte rar afişată şi aproape deloc rafinată. eu iubesc mai brut ca zahărul sau ca venitul lunar al unui salahor din mină. deşi la fel de murdar, iubesc ca şi când atunci totul se poate suspenda. mă pot debranşa de la orice.
şi tot aşa intempestiv puteam pleca, nu voiam să las să se termine frumosul, nu ştiam cum să duc împlinirea. ani la rând, inconstanţă în aceeaşi constantă. cuget şi preget. şi acum, după ceva vreme, îţi dai seama că atunci când suma amintirilor e mai mare decât suma momentelor prezente, când trăirea din prezent te readuce şi te reduce la ce trăisei odată, devii o teamă. te chirceşte treaba asta venită din concurenţa cu tine. era punctul unde îngheţam. nu mă mai clinteam de teamă să nu stric ceva. şi nu e chiar benefic să te iei la întrecere cu tine, nu e ca şi cum poţi egala acum ceva trăit. 

când realizezi asta, atunci te evapori simplu şi calm, cu ochii plini de litere pe care le clipeşti apoi în fraze, cu buzele tivite.

şi cumva rămân aminitiri. burduşite de imaginaţie creatoare, idealizate şi supuse prezentului ca fiind adevărul.

uneori e bine să iei distanţă, să încetezi cu sclifoseala şi să te bucuri !

Ce nu s-a rostit

Am observat că nu scriu când sunt bine, cu apele în matcă, când sunt liniştită nu împart trăirea, ca şi cum aş vrea s-o conserv în mine, depozit infinit de care să ştiu doar eu.
Îmi dau seama că nu prea dau importanţă serenităţii atunci când şade de-a dreapta mea, sunt un muşuroi de neglijenţă şi e firesc să mă părăsească, aşa cum fac şi eu cu mine adesea, mă dau, obosită de mine fiind, în braţe neglijente. Mă dau şi nu frumos, egoist. Mă dau ca sa mă recapăt şi nu fac decât să mă debusolez mai rău. Mă calc pe coadă doar să văd cât duc. Şi duc mult. Şi cumva, ai zice autoflagelare, dar ar fi autopunitiv dacă mi-ar şi plăcea, ceea ce nu se întâmplă.
Am obosit cu mine, cu tine, cu tot. Zilelea astea am cernut tăcerea şi nu mi-a rămas mare lucru, în afară de indiferenţă, cert, care e la loc de cinste după atâta timp urât.
Şi încep să mă croiesc la loc, cu aceeaşi neîndemânare. Să cos aşteptări, să croşetez speranţe, să înrămez rădăcinile din care voi face cumva, ca într-o primăvara să înmugurească arbustul.
Până atunci, fir întins.

Tranziţii

Plec capul şi mă rog la mine, la Tine, la Sfinţii uitaţi cu suflete pictate şi mă bucur de vârtejuri, de coapse formate, de buze ciudate şi trenuri pierdute, de asfinţituri cuminţi şi oameni grăbiţi. Mă bucur că te pot simţi, arbora deasupra mea, ca pe un steag drept şi corect.

Partea cu stările de tranziţie mă bucură, zău. Nu mă plâng de dificultăţi, căci rar o fac şi atunci oricum mă simt bizar că le dau glas, stările sunt făcute să fie mai întâi rumegate şi apoi să te defrişezi de dânsele, au şi ele  rost pe pământ, te învaţă. Traniţiile te învaţă mult despre tine, despre cum creşti. Oamenii te învaţă mult când nu îşi propun, suferinţa te învaţă şi ea - să fii umil, în sensul - decent, parcă te face să te iei mai abitir în serios, să te asculţi, să fii mai cumpătat. Şi te ajută să evoluezi. Târâş sau nu, dureros sau nu, frumos sau lacrimal, dacă eşti acolo, în tine, înveţi.
Nu spun că eşti liniştit când doare în fiinţa ta orice, dar pentru mine neliniştea e mană cerească, eu aşa funcţionez cel mai bine, când ceva nu mi-e clar, e cert că acolo e musai să sap mai mult. Forfota e bună, te învaţă să continui să te loveşti până te repoziţionezi şi reîntregeşti adecvat cu natura ta.
Am senzaţia că e lucru greu să tranzitezi sănătos etape -adolescenţă-maturitate cât şi polii masculin-feminin şi asta cere artă... în mânuirea cu tâlc a stărilor, fără să te simţi absorbit de unul din poli şi să-l nedereptăţeşti pe celălalt....

Am oameni în viaţa mea care mă ajută să creşc aşa, ţinându-mă, cu voia mea, când în noroi, când în ghiveci, când în vază...oricum, mă bucur că astfel, cu ei prin preajma mea, mai uzez şi eu de vulnerabilităţile mele. Mai învăţ să mă pun la adăpost sau să nu mai conserv atâta preţioasele trăiri.

Căci uneori...aşa vin unii "ca binecuvântarea, alţii ca lecţii."

Murdar

Am cuvintele în cârje şi o gură încleştată, mă privesc şi mă tulbur.
Ai cuvintele în gât şi limba ţi-e cusută, te privesc în oglinda mozaic, mă reflectă paralizat.
Am un trup greu, mă privesc cum mă car singura ca şi cum sunt o piatră pe care stau milenii de acte neîntâmplate.
Ai un trup-pană, te poartă vântul prin urechile fetelor hipioate, te poartă până te prinzi de gâtul meu, pandantiv uzat.


Destin, destin, destinde-te şi picură arginţi în suflet, ceruieşte-mă, dar nu mă prăfui. Ştiu, ne cunoaştem atât de bine că ne-am plictisit.
O, eternitatea de plictiseală, înfăşoară-mă în cuvintele grele şi dă-mi drumul ca o pană, miroase murdar...

Nu era fericire

Alergă spre strada duhnind a nehotărâre, pe drumul de tei, cu mirosuri bătrâne în nări şi acolo întâlni veşnicia, acolo, în oraşul cel vechi, într-o parcare uitată de aerul primăverii.

Aveau impresia unei regăsiri şi a ceva circular, nu mai ştiau decât că zâmbeau cu greutate. Zâmbeau ca şi cum ar fi cărat în spate decenii şi aveau dreptate. Mă uitam la ei din afară şi pe chipul lor nu era nimic asemănător fericirii, dacă fericirea se traduce prin uşurinţa cu care îţi porţi zâmbetele largi pe faşa schimonosită de alte dureri nevindencate. Nu aveau genul acela de fericire. Erau mai degrabă uşori ca şi cum nu se mai pot întâmpla catastrofe, ca şi cum traversaseră un râu îngheţaţi şi trăisera, era un soi de lejeritate deloc de faţadă, era potolirea unor văpăi sau poate doar un mai bun control al lor.

Cât timp i-am văzut de pe geam, erau frumoşi, nu numai fizic, aveau un soi de complementaritate deranjantă ...chiar şi pentru ei, erau atât de diferiţi în asemănarea asta că îmi părea rău dacă nu ar fi ştiut să se bucure.
Nu era regăsire, nici veşnicie, păleau şi reînviau şi nu vorbeau deloc, ca şi cum oricum nu există istorii de nerepetat. Se purtau ca şi cum oricum nimic nu avusese loc în tot timpul ce trecuse, singura realitate era cea pe care şi-o creau atunci.

Nu ştiu, îmi plăcea să-i privesc, purtau cu ei o durere care-i înfrumuseţa.