Eva a mâncat mărul de foame.

Unele balansoare sunt făcute să te legene, cu altele poţi să te şi spânzuri.
Depinde acum. Până la urmă  e important să vezi de ce ai nevoie de un balansoar, astea mereu îţi dau ameţeli.
La fel şi romul, la fel şi iluziile, la fel şi croazierele.
Mie îmi place pe pământ. Din pământ se nasc femeile cu părul lung şi maro, ca nişte rădăcini medusice.
Bărbaţii se nasc din praf. De la praf unii oameni au alergii şi pot muri.
 Dacă eşti şi bărbat şi ai şi alergie, eu zic să-ţi cumperi un balansoar, modelul care îţi face cea mai puţină greaţă
.
Dacă nu vrei un balansoar, poţi să chemi o medusă şi ea ştie ce are de făcut. Femeile sunt pricepute să distrugă şi bărbaţii să aibă alergii când nu e momentul.
Până la urma, nu le poţi avea pe toate.
Important e să ai măcar una şi bună.
Un atribut care să te salveze. Cum au marinarii romul şi marea.
Cum au femeile şerpii şi merele.

Eva a mâncat mărul de foame,
Nu mergea ispita pe stomacul gol.
Eu zic să nu le mai tot blamaţi,
femeile sunt la dietă
Încă din Rai.

Magiunul e smoala lui Dumnezeu

Oamenii-recipient primesc orice le dai, ei şi homeleşii. Homeleşii au măcar un motiv întemeiat. Oamenii-melc, nu ar trebui. Mă rog, viaţa se întâmplă oricum, vrei-nu-vrei.
Dar eu nu mai primesc nimic, merci, sunt la cură. Da, de când m-am născut, din faşă, atunci am ţinut prima cură. Între timp m-am obişnuit.
"Îmi spui când îţi trece supărarea sau mă ţii în suspans?"
Niciodată să nu aştepţi un răspuns. Răspunsurile se tac, nu se vorbesc.
Cu supărarea nu e de joacă, dacă vrei să te joci te duci la grădiniţă, acolo sunt mulţi copii.
Oricum, în toţi oamenii zace o grădiniţă, plină de copii, care mai de care mai răsfăţati, care mai de care mai
abandonaţi. Fiecare îşi ia plastilina şi-şi închipuie.
Şi oamenii mari şi copiii au asta în comun.
Fantasmează.
Adulţii nu-şi mai găsesc pământul şi urcă în aer pentru a trăi. Aerul nu e cine ştie ce invenţie, pentru că e poluat şi poţi să mori. Şi de la cure poţi să mori.
Curele te îngraşă de păreri şi te slăbesc de puteri.
Mai puţin magiunul. "Magiunul e smoala lui Dumnezeu."
Dumnezeu are grijă să dea în clocot în cazanul lui tot ce e folositor în lume.
Aşa apare smoala. Din oameni şi fructe.

Într-o zi vreau să renunţ la plastilină.

Gilles Peress - Jean-Luc Godard, Cannes, 1985

Toate femeile

Cunosc bărbaţi şi mai răi.
Am avut odată un bărbat care mă ţinea la marginea vieţii lui, în mahala, acolo unde duhneşte a hoit şi a vodcă.
A muştar. A benzină furată. A chiştoace rujate. A coji de cartofi. A piele de pantofi.
Spunea că doar acolo mai are locuri disponibile, ca şi cum el era un teatru, o sală de cinema.
Bine, era ce-i drept un actor, dar mă gândeam că actorii dispun de mai multe locuri şi persoane în ei.
Dar nu. Şi mă plimbam prin el ca un turist în muzeu. Muzeele mă strâng, mă fac să plâng. Tot ce e mort şi viu în acelaşi timp e acolo. Ca mine de altfel.
 Când intru în muzeu, toate sălile se transformă în oglinzi, iar eu în Alba ca Zăpada. Numai că oglinzile alea sunt mute. Ca toate femeile care au locuit cu chirie  într-un bărbat.
Şi acolo am zăcut şi eu, Lulu,  draga mea, acolo mi-am dus infinitul.
Infinitul se termină brusc.
Mama mea, bunica mea, toate au trăit până la infinit  şi, ca tot omul, au trecut pe minus la un moment dat.
Atunci au îngheţat.
Toate femeile îngheaţă dacă nu îşi cumpără calorifere.
Toate femeile duhnesc a vodcă dacă rămân în mahala.
Toate femeile infinite rămân singure.
Toate femeile care aşteaptă se pot închiria.
Toate femeile teatrale îţi oferă bilete.
Toate femeile au nevoie de o hartă chiar şi într-un muzeu.
Absolut toate.

fetuşi

am doi fetuşi bolnavi de vişină putredă.
mă mişc destul de greu fiindcă îmi atârnă până la picioare.
oricum, pâna acum nu văzusem niciodată o punguţă cu doi bani,
că atât face omul bolnav, în fine.
întrebarea e: dacă ai pietre într-un organ poţi să înalţi un munte?
asta dacă eşti viteaz, desigur.
sau să spargi capul cuiva? să construieşti un dig? un pod, mai degrabă.
habar n-am...poţi să faci un foc din ele.
ideea era

să te încălzeşti cumva.
nu?

Adică, la fel

Desigur, a trecut atâta vreme, că săraca Amo nici nu ştia dacă să se mai uite în urma ei. Mult timp a trăit cu impresia că şi-a pierdut ceva, dar nu-i lipsea, de fapt, nimic. Era totul la locul lui. Bine, nu mai punem la socoteala  cercelul pe care îl rătăcise în piaţa cu fructe, unde se ducea zilnic doar să miroasă chiparoasele. Aşa că uneori se consola spunându-şi: "cu toţii pierdem la un moment dat un cercel pentru care suntem în stare să ne punem şi urechea pe asflat, ca să-l căutăm şi să-l atârnăm la loc, nu? " Şi gata, nu l-a mai căutat. A rămas cu un singur cercel şi basta, " unele lucruri sunt făcute să nu stea în pereche, înţelegi?" se certa cu câinele, Pedro.
Amo iubea dimineţile şi ura gândacii.  Când observa  mersul lor dibace şi tiptil, se neliniştea. Vedea cum fug mereu de ceva sau se duc grăbiţi nuştiunde. "Şi nu numai că fug, dar parcă ştiu precis şi încotro se îndreaptă."
Amo trăieşte totul ca şi cum se naşte perpetuu după somnul de noapte. Nicidecum nu e obosită, vrea să rişte să vadă cum e dacă înveţi să-ţi doreşti fix ce ai acolo, sub adăpostul tău. "Libertatea e înăuntrul tău, Pedro", îi spune bişonului său în timp ce acesta o apucă de furou până -l face zdrenţe.
Uneori încearcă o cană de cafea să o readucă de unde a pornit la drum şi îşi asumă riscul să meargă prin praf, înapoi doi paşi. Mereu îşi spune că dacă nu-şi asumă riscuri, mai multe riscuri îşi asumă, de fapt, aşa că se lasă dusă aievea şi printre ce nu-i convine. I se rupe inima. "Mai bine ruptă decât moartă", aşa repetă într-una, ca pe o rugăciune sacră şi dulceagă. Mai bine. Curăţă cartofii plini de vreme şi învaţă să-i prajească din nou.  Are o problemă cu prăjelile fiindcă Amo nu ştie să ardă, de fapt. Ea mocneşte zilnic, dar nu arde, nu termină. Mă rog, face cartofii ca să înveţe de la ei cum să treacă prin foc şi să rămână întregi, arsurile purifică. Zice că nimic din lumea asta nu e mai frumos decâ să înveţi lucruri banale dar pe care să le duci dincolo de anost. Nu e cazul cartofilor, ci al chestiilor mai sensibile, spune ea, acolo stă de fapt, geniul, creativul.
Nu ştiu dacă e conştientă, dar Amo are o forţă care poate răpi un ocean într-o cochilie de melc doar pentru ca vrea să asculte marea. Nu s-a spus niciodată că a făcut asta, dar o cred în stare.
Plânge. Mai ales când îşi face timp pentru lucruri banale, cum ar fi  să vadă două furnici făcând dragoste sau două valuri care fac trânte, sumo sau ce-or face. În timpul somnului, păstrează câteva detalii încriptate pe scoarţa sufletului, mirosuri mai ales, gesturi, restul le uită. Faceţi loc, se apropie. O aud cum vorbeşte bezmetic despre hărţi şi spaţii şi spune că azi nu ştie unde s-a trezit.
Murmură un poem " Viaţa mea ar fi fost mai simplă dacă /poate/ nu te cunoşteam/ Dar atunci n-ar fi fost/ Viaţa mea."
 E abia devreme, aşa că
daţi-i timp,
daţi-i timp.

Periplu

Cineva are un cuib de gânduri negre în păr
Cineva are spume de tăcere în colţul gurii
Nu-mi spuneţi, pe undeva se ating, căci
Unul hrăneşte focul, altul apa.
Dar pământul? Cu pământul ce s-a întâmplat?
Vedeţi, e o chimie pătată aici şi prea mult soare.
Au înghiţit la galben de li se-ntorc razele pe gât.
Şi amândoi au aripi în loc de ochi.
Ca şi când şi-ar lua zborul din priviri.

Albastru