Toate femeile

Cunosc bărbaţi şi mai răi.
Am avut odată un bărbat care mă ţinea la marginea vieţii lui, în mahala, acolo unde duhneşte a hoit şi a vodcă.
A muştar. A benzină furată. A chiştoace rujate. A coji de cartofi. A piele de pantofi.
Spunea că doar acolo mai are locuri disponibile, ca şi cum el era un teatru, o sală de cinema.
Bine, era ce-i drept un actor, dar mă gândeam că actorii dispun de mai multe locuri şi persoane în ei.
Dar nu. Şi mă plimbam prin el ca un turist în muzeu. Muzeele mă strâng, mă fac să plâng. Tot ce e mort şi viu în acelaşi timp e acolo. Ca mine de altfel.
 Când intru în muzeu, toate sălile se transformă în oglinzi, iar eu în Alba ca Zăpada. Numai că oglinzile alea sunt mute. Ca toate femeile care au locuit cu chirie  într-un bărbat.
Şi acolo am zăcut şi eu, Lulu,  draga mea, acolo mi-am dus infinitul.
Infinitul se termină brusc.
Mama mea, bunica mea, toate au trăit până la infinit  şi, ca tot omul, au trecut pe minus la un moment dat.
Atunci au îngheţat.
Toate femeile îngheaţă dacă nu îşi cumpără calorifere.
Toate femeile duhnesc a vodcă dacă rămân în mahala.
Toate femeile infinite rămân singure.
Toate femeile care aşteaptă se pot închiria.
Toate femeile teatrale îţi oferă bilete.
Toate femeile au nevoie de o hartă chiar şi într-un muzeu.
Absolut toate.