Magiunul e smoala lui Dumnezeu

Oamenii-recipient primesc orice le dai, ei şi homeleşii. Homeleşii au măcar un motiv întemeiat. Oamenii-melc, nu ar trebui. Mă rog, viaţa se întâmplă oricum, vrei-nu-vrei.
Dar eu nu mai primesc nimic, merci, sunt la cură. Da, de când m-am născut, din faşă, atunci am ţinut prima cură. Între timp m-am obişnuit.
"Îmi spui când îţi trece supărarea sau mă ţii în suspans?"
Niciodată să nu aştepţi un răspuns. Răspunsurile se tac, nu se vorbesc.
Cu supărarea nu e de joacă, dacă vrei să te joci te duci la grădiniţă, acolo sunt mulţi copii.
Oricum, în toţi oamenii zace o grădiniţă, plină de copii, care mai de care mai răsfăţati, care mai de care mai
abandonaţi. Fiecare îşi ia plastilina şi-şi închipuie.
Şi oamenii mari şi copiii au asta în comun.
Fantasmează.
Adulţii nu-şi mai găsesc pământul şi urcă în aer pentru a trăi. Aerul nu e cine ştie ce invenţie, pentru că e poluat şi poţi să mori. Şi de la cure poţi să mori.
Curele te îngraşă de păreri şi te slăbesc de puteri.
Mai puţin magiunul. "Magiunul e smoala lui Dumnezeu."
Dumnezeu are grijă să dea în clocot în cazanul lui tot ce e folositor în lume.
Aşa apare smoala. Din oameni şi fructe.

Într-o zi vreau să renunţ la plastilină.

Gilles Peress - Jean-Luc Godard, Cannes, 1985