Furnici în pântec

Nu prea mi-a plăcut niciodată să trăiesc cu regrete, am simtit mereu că dacă le permit suflarea e ca şi cum la un moment dat am suspendat viaţa, ca şi cum aş fi preferat să-i ciobesc din desfăşurare, ceea ce am făcut de multe ori, dar nu mi-a părut rău. Toate întreruperile la timpul lor, toate pânzele au fost aruncate, toate rochiile rupte, şerveţelele intinate de condeiul matinal şi uite că vieţile au continuat bine-merci beaucop. Nu chiar bine de la  început, de ce să te mint, dar aici voi tăinui mersul lucrurilor, ca să nu te aglomerez cu detalii despre nefericirea mea - la firea ta blajină, n-ai îndura luxul de amănunte. N-ai îndura luxul oricum ar fi el, nu mi-o lua în nume de rău.
 Da, apoi, au ars case, scrisori, tricouri de bumbac, tigari murdare, plăcinte în cuptor şi totul pare să-şi fi revenit, ai crede? Straşnica avuţie sărăcită de oamenii calici şi grosolani, ce să-i faci.
 Numai că acum mi-e dorul stricat şi nu vreau să repar un ciot, mi s-a spus că e treabă de bărbat asta cu reparaţiile, că nu se cade. Ba chiar ajung în punctul în care mă gândesc să inventez alte cuvinte, verbe, expresii pentru substantivul ăsta, "dor", altfel ai înţelege pe dos. Ia ca mostră: "îmi stă viespea în gât", "n-am gaură în covrig ",  "zbor prin mine cu tine la subraţ", "mă toacă un malaxor", "Dr. House zice ca e Lupus", "am maidanul în mine". Chiar şi asta din popor merge, "am furnici în pântec", toate să exprime dorul excitat şi stricat, ros, tors, fleoşc. Aşa îl trăiesc eu, zdrobşit şi nefiresc, nisipos şi îngrozitor de rece, murat şi pe alocuri cărunţit. Mă rog, ai înţeles cum stă treaba cu epitetele.
Deşi nu credeam că mai aveam ce să umplu, am mai făcut un pas, si uite că m-am golit, fără să bag de seamă. Am bătut la uşă, am poftit - of! şi ce am mai poftit - să îmi stea în gât şi azi. Ai zis să intru, că revii. Între timp am căscat de m-a luat dracu, am strănutat şi am făcut câteva genuflexiuni să mă dezmorţesc, m-ai pus să mai stau puţin până faci nu ştiu ce, dă şi mângâie mâţa, o potaie care cred că m-a zgâriat până la nesaţ în imaginarul ei, cam aşa mă privea, dă-i şi fluieră, joacă-te cu guma între degete, scuipă doi sâmburi de cireşe, şterge praful de pe dormeză cu arătătorul. Nimic. M-am perindat între perdele ca un fluture beat de siropuri şi tot aşteptând în sufragerie, încălţată şi cu ciorapul de mătase agăţat de un gând impertinent, cu pelteaua lângă mine, am început să pictez pereţii cu dulceţurile făcute de mâna ta.
Ştiam că ai o afinitate pentru gătit şi siropoşenii.: "plec, îmi aleargă vântul prin păr şi putrezesc licuricii  în mine".  Eu nu aveam. 
Pelteaua se întindea grozav pe albul peretului. Eram sfâşiată. Mi-am dat ciorapii jos şi ţi i-am lăsat pe masă. Mă strângea banda lor precum şi aerul îmbâcsit. Pisica mă ura deja, aşa că am lăsat-o să-ţi lingă pereţii. Nu te supăra. Oricum, aveai nevoie de cineva să-ţi lingă rănile.
Iar tu parcă adormisei în veşnicie. Nu ai mai apărut nicicând la fel. Nu te-ai gândit o clipă să mă inviţi în camera de noapte, ce poveşti aş fi scris de la fereastra ta, ce copii frumoşi ar fi ieşit.
Ultima oară.

Luxul zilei

Luxul înseamnă să admiţi că meriţi  să primeşti.
A şti să primeşti cred că e corelat direct proporţional cu a nu te grăbi să oferi, pentru o perioadă. Poţi să dai şi să încasezi orice, simultan. Întoarcerea favorului, însă, fie el amoros sau prietenesc, de orice soi, te împiedică cumva să metalbolizezi ce tocmai ţi-a fost oferit: graba de a întoarce darul are legătură cu simţul datoriei, cu nesatisfacerea, cu interdicţia pe care ţi-o pui ca şi cum nu ai merita, oricum.
Iar când te simţi dator, te străduieşti să încropeşti şi tu ceva să dai înapoi - ai, nu ai - deci s-a isprăvit cu ofranda, ai pus-o deja în paranteze.

Cred că a şti să primeşti nu ţine de aşteptarea unor minuni care îţi predestinate, ci mai degrabă în a face loc în viaţa ta, a nu te mai grăbi, a lua pauza - a primi frumos nu e legat numai de oameni, ci de timp şi spaţiu. Nu primeşti fiindcă nu creezi în jurul tău cadrul de aşa natură: eşti prea obişnuit să pompezi tu, să sari cu oferitul, să inviţi, să contactezi, să fii în miezul lucrurilor, să dedici. Nu, domne, nu aşa se primeşte - de aia te şi sărăceşti, sărmanul de tine.
Se primeşte dându-te prima oară ţie, oferindu-ţi tot ce vrei, despre ce vorbim. Se primeşte încetând cu disperarea de a da din frică să nu plece unu-alta, să vadă că eşti acolo, că îţi pasă sau din orice alt raţionament naiv. Ducă-se.
Dezrădăcinat de tine, înlănţuit de altul nu îmbrăţisezi  nimic.
Şi dacă vreodată ajunge ceva la tine, nu este suficient. Normal, nu poţi să  umpli golul cu totul, din prima. Nu fi naiv, te ştiam băiat deştept.

Ştiu că mâna de trandafiri proaspeţi şi primăvăratici şi vorbele nemaiauzite până azi au fost trezirea din amorţeală şi proiectarea în spaţiul veşniciei...am luat de ştire, să fii primit!

Roata babei şi roata moşului

a fost odată, dar nu ştiu când, că nimeni nu ştie cu precizie când au loc faptele dar toţi ne dăm cu presupusul.  cum istoria e o poveste adunată din gură în gură şi gurile rele mereu au ceva de zis, dar nu neapărat adevărat, iar cele bune sunt mute, presupunem logic că istoriile sunt ceva palpitant de aflat dar nu şi autentic, ca nişte plăsmuiri cu care ne e drag sau nu să ne căptuşim.
 să trecem la azi.

 azi, când, de fapt, cred că mi s-a făcut foame de un muşuroi de timp, de un stup de amintiri pişcătoare şi buboase, dar călduţe, duioase, aproape să plângi că le-ai trăit, azi am decis:
   arde în mine timpul în care să înfulec o felie de viaţă, călare pe-o roată de veşnicie pe care, în sfârşit, să mă aşez şi să mă apuc să defrişez păduri de grimase, de zâmbete care mai de care mai zoioase şi spumoase, flamboaiante şi preţioase ca nişte cuvinte pe tocuri. e cumva un dor de-mi furnică papilele din tălpi, înfometate de drumuri, de călărit şi de privit albatroşi. 

să mai cos un goblen plin de nuanţe incorecte, dar pe care să-l ajustez pe unul din pereţii care îmi tot zbiară că nu mai poate respira de var. să mă apuc să dau varul jos şi să pun tapet cu dungi, nimic de zis, eu le aranjez, sunt cuminte. s-a uitat cineva la ceas? mai e timp?
vine timpul să fac asta sau trece timpul în care să fac asta? că nu îmi mai dau seama. ambele, ştiu, nu vă îngrămădiţi care de care mai sfătoşi, salvaţi timpul.

acum mă zbârlesc în fiece ce zi la auzul alarmei şi mă gândesc că într-o zi alarmele nu vor mai avea orologiu la care să sune, că atunci nu ar mai fi claxoane murdare de trafic şi lumea ar ieşi din casă să-şi cumpere cu timp, o zi la toboganele nepopulate şi de-a dreptul prăfuite, până ce seara le lustruiesc copii cu limba şi cu voioşie. eu aştept ziua aia, puteţi să mă numiţi lunatică, n-am ce face.

atunci nu, nu voi mai alerga cu bezmeticele şosete-şosele lipite de talpă. când o să ajung acasă , n-o să mă mai bag cu tot cu trotuare în pat. acum mă dezbrac de haine, dar las şoselele în picioare, nu se ştie ce se întâmplă şi n-ai timp să te pregăteşti, mai bine să fii gata. n-ai ce-i face. roata babei şi roata moşului - se învârt până când s-o găsi unul mai curajos dintre cei doi să dezbrace ceasurile de timp, atunci alarmele nu vor mai orologii unde să sune...nu ştiu, să nu ziceţi că n-aţi auzit.

Rămâi

"precizia aceasta extremă, înaintarea aceasta ordonată şi militară e o greşeală, e o convenţie, o minciună. dedesubt, la mare adâncime, există mereu, chiar atunci când sosim punctual, la ora hotărâtă, cu veste albe şi formalităţi politicoase, un şuvoi năvalnic de vise întrerupte, cântece de copii, strigăte ale străzii, fraze rostite doar pe jumătate şi privelişti - ulmi, sălcii, grădinari care mătură, femei care scriu - şi toate astea urcă şi coboară, chiar în timpul în care noi însoţim o doamnă la masă."

text woolfian

Stop cadru

Alerg, alerg, alerg căci vreau să prind fantoma de coadă, asta dacă fantomele se respectă şi au şi ele acolo un minim de coadă, căci nici de asta nu sunt sigură. Nici fantomele nu mai sunt ce erau odinioară, aţi văzut şi voi, doar.

alerg ca si cum maratonul ăsta mi se întinde din creştet în degete şi nu fac pauză decât pe la brâu, când pantecul mi-e cald, mă adăpostesc acolo, singurul loc pe care îl mai recunosc ca acasă.

alerg cu foame de asfalt şi cu foame de pietre şi roci şi moloz şi cărămidă - Doamne Ajută să găsesc un zid unde să colorez cu creta şi să fac graffiti, să mă lungesc pe varul ăla cu viaţa mea mică şi să înghesui acolo frânturi.

Alerg şi  nimeni nu e în spate... cum nimic nu se întrevede în faţă, de aia şi fuga e aşa bezmetică, fiindcă nu am linie de sosire şi am ratat şi startul şi am ratat să-mi înfrumuseţez şi traseul, asta o lăsam mereu în grija muncitorilor de la drumuri şi poduri, dar cred că au uitat să planteze pomii, drept care e un moment bun să încep să mo opresc şi să plantez câţiva chiparoşi şi bujori. singură, muncitorii sunt în pauză de masă de vreun an, spun că nu se mai ocupă cu asta, că nu mai intră în atribuţiile lor, că nu mai au răbdare cu florile, că sunt prea dificile, că trebuie întreţinute. si florile ce vină au? nu se poate, domnule, zic. nu se poate traseu  fără frăgezime.
 ce o fi obosit în mine de m-am oprit din alergat? dar în muncitorii aceştia, care nu mai vor flori? ce oboseşte în tine când te opreşti şi nu mai faci un pas? oboseşte aşteptarea?

continuu să mai alerg fără vlagă şi îmi promit că acolo unde vad un loc bun de plantat, mă aşez. acum  paşii sunt din ce în mai nesincronizaţi şi cred că am să mă opresc, ce contează care e locul atât timp cât e fertil?

bujorii ăştia stingheriţi şi obosiţi, aşteptând să mă ocup de ei, îmi spun: "ai vedea mai multe dacă nu te-ai pune în faţa ta".

Alegorie.

un păianjen lipicios îmi ţese calm în corp.
simt cum urcă din tălpi, unde mă gâdilă cu genele lui şi că nu se opreşte nicicând. nici măcar acum când bat in tastele astea.
păianjenul ăsta e foarte răbdător şi cel mai curios lucru e că încep să creez o afecţiune pentru el, deşi mi-a displăcut când l-am localizat în mine, voiam să scap de el. aşa cum facem noi cu ce e nou, de regulă. alungăm din teama nu neapărat de necunoscut, din teamă că poate se pierde ce ştiam, acceptându-l.
dar, vietatea asta mă răstoarnă din mine şi mă pune în cupe apoi mă soarbe ca a doua zi să mă redea într-o formă pe care nu o ştiam.
 şi cel mai mult îmi place cum croşetează, chiar o să mă acopăr cu el pe vremuri ca astea.
mă absoarbe şi mă poartă cu el pe un pod incomod care se tot bâţâie, dar pe el pare să nu-l deranjeze, zice că podurile au ele un echilibru şi că e musai să mă acomodez cu ele, căci podurile sunt porţi de tranziţie, de transpunere în alt meleag şi că fac parte din orice călătorie.
 e ceva frumos cu păianjenul ăsta.
" practică aşteptarea până în pânzele albe".

de veghe

oamenii nu vor cu adevarat să fie vindecaţi.
 ceea ce vor este alinare,
vindecarea este dureroasă.
trezirea este neplăcută, să ştii.

anthony de mello, p. 4.