Adică, la fel

Desigur, a trecut atâta vreme, că săraca Amo nici nu ştia dacă să se mai uite în urma ei. Mult timp a trăit cu impresia că şi-a pierdut ceva, dar nu-i lipsea, de fapt, nimic. Era totul la locul lui. Bine, nu mai punem la socoteala  cercelul pe care îl rătăcise în piaţa cu fructe, unde se ducea zilnic doar să miroasă chiparoasele. Aşa că uneori se consola spunându-şi: "cu toţii pierdem la un moment dat un cercel pentru care suntem în stare să ne punem şi urechea pe asflat, ca să-l căutăm şi să-l atârnăm la loc, nu? " Şi gata, nu l-a mai căutat. A rămas cu un singur cercel şi basta, " unele lucruri sunt făcute să nu stea în pereche, înţelegi?" se certa cu câinele, Pedro.
Amo iubea dimineţile şi ura gândacii.  Când observa  mersul lor dibace şi tiptil, se neliniştea. Vedea cum fug mereu de ceva sau se duc grăbiţi nuştiunde. "Şi nu numai că fug, dar parcă ştiu precis şi încotro se îndreaptă."
Amo trăieşte totul ca şi cum se naşte perpetuu după somnul de noapte. Nicidecum nu e obosită, vrea să rişte să vadă cum e dacă înveţi să-ţi doreşti fix ce ai acolo, sub adăpostul tău. "Libertatea e înăuntrul tău, Pedro", îi spune bişonului său în timp ce acesta o apucă de furou până -l face zdrenţe.
Uneori încearcă o cană de cafea să o readucă de unde a pornit la drum şi îşi asumă riscul să meargă prin praf, înapoi doi paşi. Mereu îşi spune că dacă nu-şi asumă riscuri, mai multe riscuri îşi asumă, de fapt, aşa că se lasă dusă aievea şi printre ce nu-i convine. I se rupe inima. "Mai bine ruptă decât moartă", aşa repetă într-una, ca pe o rugăciune sacră şi dulceagă. Mai bine. Curăţă cartofii plini de vreme şi învaţă să-i prajească din nou.  Are o problemă cu prăjelile fiindcă Amo nu ştie să ardă, de fapt. Ea mocneşte zilnic, dar nu arde, nu termină. Mă rog, face cartofii ca să înveţe de la ei cum să treacă prin foc şi să rămână întregi, arsurile purifică. Zice că nimic din lumea asta nu e mai frumos decâ să înveţi lucruri banale dar pe care să le duci dincolo de anost. Nu e cazul cartofilor, ci al chestiilor mai sensibile, spune ea, acolo stă de fapt, geniul, creativul.
Nu ştiu dacă e conştientă, dar Amo are o forţă care poate răpi un ocean într-o cochilie de melc doar pentru ca vrea să asculte marea. Nu s-a spus niciodată că a făcut asta, dar o cred în stare.
Plânge. Mai ales când îşi face timp pentru lucruri banale, cum ar fi  să vadă două furnici făcând dragoste sau două valuri care fac trânte, sumo sau ce-or face. În timpul somnului, păstrează câteva detalii încriptate pe scoarţa sufletului, mirosuri mai ales, gesturi, restul le uită. Faceţi loc, se apropie. O aud cum vorbeşte bezmetic despre hărţi şi spaţii şi spune că azi nu ştie unde s-a trezit.
Murmură un poem " Viaţa mea ar fi fost mai simplă dacă /poate/ nu te cunoşteam/ Dar atunci n-ar fi fost/ Viaţa mea."
 E abia devreme, aşa că
daţi-i timp,
daţi-i timp.

Periplu

Cineva are un cuib de gânduri negre în păr
Cineva are spume de tăcere în colţul gurii
Nu-mi spuneţi, pe undeva se ating, căci
Unul hrăneşte focul, altul apa.
Dar pământul? Cu pământul ce s-a întâmplat?
Vedeţi, e o chimie pătată aici şi prea mult soare.
Au înghiţit la galben de li se-ntorc razele pe gât.
Şi amândoi au aripi în loc de ochi.
Ca şi când şi-ar lua zborul din priviri.

Albastru

Gălăgia

Intră în cameră şi îşi muşcă degetele. E deja un tic.
Aprinde lumina, miroase a rufe moi si a zahăr ars, de la vecini.
Îi pică genele pe covor, e mirată, nicicând genele ei nu mai reacţionaseră aşa şi se gândea cum ar fi să rămână fără. Cuminte le adună cu făraşul şi le înghiţi. Se gândise să le pună într-un plic, dar n-avea cui să le trimită, deci le aruncă pe gât. Probabil îi vor creşte la loc, probabil. Îi place cuvântul probabil, e lipsit de sentinţe. Luă două scaune şi le puse faţă în faţă la distanţă de un corp, puse capul pe unul si picioarele pe un altul, aşa credea că va învăţa să îşi aşeze energiile deşirate. Parte din ritual ţinea din a striga "ma iubesc ...", invocând alte motive în fiecare zi, ma rog, ştiţi voi, un  şiretlic al minţii care începe să creadă chiar dacă mimezi:
" e ceva sacru în a găsi mulţumirea în tine, niciun Dumnezeu n-o să facă asta pentru tine".
Apoi scoate gărgăriţele din cutia de lemn aerisită şi se plimbă prin cameră după ele. Îi place să se lase ghidată, cel mai des la ea în cameră, straşnică făptură  fata asta, vă zic. Era străvezie, îi mişuna sângele pe sub pielea pătată, cred că Eminescu ar fi iubit-o, dar ce bine că nu, spunea că o sfâşie tot ce e pătimaş, nu e uman, e meschin şi te fulgeră. Se aşează căci nu poate  opri jocul isteric al mâinilor. Prin gaura cheii văd umbrele degetelor şi cum are o plăcere în a le mirosi, trage, analiza, a le bate în masă sistematic, ca o secretară obosită de maşina de scris...şi o aud recitând o poezie al cărui autor îl uitase:
 "degetele sunt oase mincinoase....degetele sunt mincinoase, mai ales cele însemnate cu inel, mai ales" .
Apoi strigă către buricele degetelor :"gălăgiiiiiaa!" şi decide să le împreuneze. Le pune la rugă până cade în visare. Visează cum degetele probabil îi fac gaura în burtă şi cum de acolo vor ieşi spre dimineaţă genele pierdute seara. Încă mai visează.

Azorba, animalul

Aud cainele asta care zici ca are in gura o clanta neunsa. V-am mai zis de el sau? Schelalaie ca si cum cineva, un stapan deloc languros, a uitat sa-l unga cu vaselina. De cand s-a scos de pe piata vaselina canina, e mare incercare pentru proprietarii de necuvantatoare. Deocamdata necuvantatoare, caci la cum ii aud eu la miez de noapte, zici ca o pun de un alfabet propriu si asta nu m-ar deranja, dar e al dracu de costisitaor sa nu pricepi. Mai dihai e cand te si locuiesc. Bun, cum ai prins deja aluzia freudiana, treaba cu instictele agresive reprimate, Thanathos, suprimarea si ejaculare nociva de pulsiuni in stanga si in dreapta ca un dans de artificii balonate, ma abtin sa te incarc, de asta am mers sa-i zic si lui Martin, bunul meu tovaras, despre grozavia de la miezul fiecarei nopti.
Ma rog, el are o parte mai sofista si crede ca in fiecare om zace un caine, hipopotam sau macar un guster, cum zici si tu acum, ca n-am atlasul la indemana. Treaba e sa te cauti atent ca sigur te regasesti. E, nu fi puturos, ca de aici pleaca de fapt toata treaba. Vrei sa iti pun eu totul la bot. Bine, daca esti cal pot sa inteleg, dar  nu esti.
"Toti defilam mandri, zi de zi, cu fete blajine, galese si minti violente. Cainele ala care schelalaie vrea ceva ce tu ii dai si de aia nu pleaca. Ii dai energia ta si o consuma prinzand muste, nu e troc pentru tine, pentru el merge birlic.
 Tu iti hranesti propriul disconfort pana la limita tolerantei acceptabile. E frumos? Mintea ne pacaleste adesea, ne momeste si picam ca flamanzii neghiobi. Cred ca poimaine pe vremea asta, exagerand putin de amorul artei, desigur.....zice Martin in timp ce da drumul la muzica de camera... o sa inceapa sa te devoreze cu totul, pana vei aparea la serviciu direct cu covrigul in coada, cautand sa rapesti pisici si sa te iubesti cu fluturii, sa sorbi cafeaua tacticos  si sa inveti sa vagabondezi. Daca esti atenta la el ai putea chiar sa inveti, nu?  Dar domoleste-l, prea te ravaseste cum nu se cade."
Si dialogul a continuat si a fost probabil o alta minciuna de care ai nevoie ca sa  poti coabita inca un timp cu patrupedul tau in burta si in genunchi, in coate si in pungile de sub ochi, caci efectiv te traieste hain. Intre timp tot ce poti sa faci e sa ii cauti un loc unde sa il depozitezi ca sa nu mai umble ca o puslama si sa te ocupe, caci e clar, nu are rost sa te miscorezi pentru cineva din tine care nu se mai satura. E prea de tot. Nu, Domne, nu te inghiti asa, pur si simplu, cu nesat. Narcis defect.
Probabil si eu l-am mintit pe Martin spunandu-i ca nu inteleg, ca vezi Doamne. Aiurea. De fapt, asta e , ca pricep prea bine, "unele animale sunt mai egale decat altele" e problema.
 Si sa aduca cineva un abecedar pana una-alta, va rog, sa nu ii dau drumul lui Azorba peste voi.

Furnici în pântec

Nu prea mi-a plăcut niciodată să trăiesc cu regrete, am simtit mereu că dacă le permit suflarea e ca şi cum la un moment dat am suspendat viaţa, ca şi cum aş fi preferat să-i ciobesc din desfăşurare, ceea ce am făcut de multe ori, dar nu mi-a părut rău. Toate întreruperile la timpul lor, toate pânzele au fost aruncate, toate rochiile rupte, şerveţelele intinate de condeiul matinal şi uite că vieţile au continuat bine-merci beaucop. Nu chiar bine de la  început, de ce să te mint, dar aici voi tăinui mersul lucrurilor, ca să nu te aglomerez cu detalii despre nefericirea mea - la firea ta blajină, n-ai îndura luxul de amănunte. N-ai îndura luxul oricum ar fi el, nu mi-o lua în nume de rău.
 Da, apoi, au ars case, scrisori, tricouri de bumbac, tigari murdare, plăcinte în cuptor şi totul pare să-şi fi revenit, ai crede? Straşnica avuţie sărăcită de oamenii calici şi grosolani, ce să-i faci.
 Numai că acum mi-e dorul stricat şi nu vreau să repar un ciot, mi s-a spus că e treabă de bărbat asta cu reparaţiile, că nu se cade. Ba chiar ajung în punctul în care mă gândesc să inventez alte cuvinte, verbe, expresii pentru substantivul ăsta, "dor", altfel ai înţelege pe dos. Ia ca mostră: "îmi stă viespea în gât", "n-am gaură în covrig ",  "zbor prin mine cu tine la subraţ", "mă toacă un malaxor", "Dr. House zice ca e Lupus", "am maidanul în mine". Chiar şi asta din popor merge, "am furnici în pântec", toate să exprime dorul excitat şi stricat, ros, tors, fleoşc. Aşa îl trăiesc eu, zdrobşit şi nefiresc, nisipos şi îngrozitor de rece, murat şi pe alocuri cărunţit. Mă rog, ai înţeles cum stă treaba cu epitetele.
Deşi nu credeam că mai aveam ce să umplu, am mai făcut un pas, si uite că m-am golit, fără să bag de seamă. Am bătut la uşă, am poftit - of! şi ce am mai poftit - să îmi stea în gât şi azi. Ai zis să intru, că revii. Între timp am căscat de m-a luat dracu, am strănutat şi am făcut câteva genuflexiuni să mă dezmorţesc, m-ai pus să mai stau puţin până faci nu ştiu ce, dă şi mângâie mâţa, o potaie care cred că m-a zgâriat până la nesaţ în imaginarul ei, cam aşa mă privea, dă-i şi fluieră, joacă-te cu guma între degete, scuipă doi sâmburi de cireşe, şterge praful de pe dormeză cu arătătorul. Nimic. M-am perindat între perdele ca un fluture beat de siropuri şi tot aşteptând în sufragerie, încălţată şi cu ciorapul de mătase agăţat de un gând impertinent, cu pelteaua lângă mine, am început să pictez pereţii cu dulceţurile făcute de mâna ta.
Ştiam că ai o afinitate pentru gătit şi siropoşenii.: "plec, îmi aleargă vântul prin păr şi putrezesc licuricii  în mine".  Eu nu aveam. 
Pelteaua se întindea grozav pe albul peretului. Eram sfâşiată. Mi-am dat ciorapii jos şi ţi i-am lăsat pe masă. Mă strângea banda lor precum şi aerul îmbâcsit. Pisica mă ura deja, aşa că am lăsat-o să-ţi lingă pereţii. Nu te supăra. Oricum, aveai nevoie de cineva să-ţi lingă rănile.
Iar tu parcă adormisei în veşnicie. Nu ai mai apărut nicicând la fel. Nu te-ai gândit o clipă să mă inviţi în camera de noapte, ce poveşti aş fi scris de la fereastra ta, ce copii frumoşi ar fi ieşit.
Ultima oară.

Luxul zilei

Luxul înseamnă să admiţi că meriţi  să primeşti.
A şti să primeşti cred că e corelat direct proporţional cu a nu te grăbi să oferi, pentru o perioadă. Poţi să dai şi să încasezi orice, simultan. Întoarcerea favorului, însă, fie el amoros sau prietenesc, de orice soi, te împiedică cumva să metalbolizezi ce tocmai ţi-a fost oferit: graba de a întoarce darul are legătură cu simţul datoriei, cu nesatisfacerea, cu interdicţia pe care ţi-o pui ca şi cum nu ai merita, oricum.
Iar când te simţi dator, te străduieşti să încropeşti şi tu ceva să dai înapoi - ai, nu ai - deci s-a isprăvit cu ofranda, ai pus-o deja în paranteze.

Cred că a şti să primeşti nu ţine de aşteptarea unor minuni care îţi predestinate, ci mai degrabă în a face loc în viaţa ta, a nu te mai grăbi, a lua pauza - a primi frumos nu e legat numai de oameni, ci de timp şi spaţiu. Nu primeşti fiindcă nu creezi în jurul tău cadrul de aşa natură: eşti prea obişnuit să pompezi tu, să sari cu oferitul, să inviţi, să contactezi, să fii în miezul lucrurilor, să dedici. Nu, domne, nu aşa se primeşte - de aia te şi sărăceşti, sărmanul de tine.
Se primeşte dându-te prima oară ţie, oferindu-ţi tot ce vrei, despre ce vorbim. Se primeşte încetând cu disperarea de a da din frică să nu plece unu-alta, să vadă că eşti acolo, că îţi pasă sau din orice alt raţionament naiv. Ducă-se.
Dezrădăcinat de tine, înlănţuit de altul nu îmbrăţisezi  nimic.
Şi dacă vreodată ajunge ceva la tine, nu este suficient. Normal, nu poţi să  umpli golul cu totul, din prima. Nu fi naiv, te ştiam băiat deştept.

Ştiu că mâna de trandafiri proaspeţi şi primăvăratici şi vorbele nemaiauzite până azi au fost trezirea din amorţeală şi proiectarea în spaţiul veşniciei...am luat de ştire, să fii primit!