Rămâi

"precizia aceasta extremă, înaintarea aceasta ordonată şi militară e o greşeală, e o convenţie, o minciună. dedesubt, la mare adâncime, există mereu, chiar atunci când sosim punctual, la ora hotărâtă, cu veste albe şi formalităţi politicoase, un şuvoi năvalnic de vise întrerupte, cântece de copii, strigăte ale străzii, fraze rostite doar pe jumătate şi privelişti - ulmi, sălcii, grădinari care mătură, femei care scriu - şi toate astea urcă şi coboară, chiar în timpul în care noi însoţim o doamnă la masă."

text woolfian

Stop cadru

Alerg, alerg, alerg căci vreau să prind fantoma de coadă, asta dacă fantomele se respectă şi au şi ele acolo un minim de coadă, căci nici de asta nu sunt sigură. Nici fantomele nu mai sunt ce erau odinioară, aţi văzut şi voi, doar.

alerg ca si cum maratonul ăsta mi se întinde din creştet în degete şi nu fac pauză decât pe la brâu, când pantecul mi-e cald, mă adăpostesc acolo, singurul loc pe care îl mai recunosc ca acasă.

alerg cu foame de asfalt şi cu foame de pietre şi roci şi moloz şi cărămidă - Doamne Ajută să găsesc un zid unde să colorez cu creta şi să fac graffiti, să mă lungesc pe varul ăla cu viaţa mea mică şi să înghesui acolo frânturi.

Alerg şi  nimeni nu e în spate... cum nimic nu se întrevede în faţă, de aia şi fuga e aşa bezmetică, fiindcă nu am linie de sosire şi am ratat şi startul şi am ratat să-mi înfrumuseţez şi traseul, asta o lăsam mereu în grija muncitorilor de la drumuri şi poduri, dar cred că au uitat să planteze pomii, drept care e un moment bun să încep să mo opresc şi să plantez câţiva chiparoşi şi bujori. singură, muncitorii sunt în pauză de masă de vreun an, spun că nu se mai ocupă cu asta, că nu mai intră în atribuţiile lor, că nu mai au răbdare cu florile, că sunt prea dificile, că trebuie întreţinute. si florile ce vină au? nu se poate, domnule, zic. nu se poate traseu  fără frăgezime.
 ce o fi obosit în mine de m-am oprit din alergat? dar în muncitorii aceştia, care nu mai vor flori? ce oboseşte în tine când te opreşti şi nu mai faci un pas? oboseşte aşteptarea?

continuu să mai alerg fără vlagă şi îmi promit că acolo unde vad un loc bun de plantat, mă aşez. acum  paşii sunt din ce în mai nesincronizaţi şi cred că am să mă opresc, ce contează care e locul atât timp cât e fertil?

bujorii ăştia stingheriţi şi obosiţi, aşteptând să mă ocup de ei, îmi spun: "ai vedea mai multe dacă nu te-ai pune în faţa ta".

Alegorie.

un păianjen lipicios îmi ţese calm în corp.
simt cum urcă din tălpi, unde mă gâdilă cu genele lui şi că nu se opreşte nicicând. nici măcar acum când bat in tastele astea.
păianjenul ăsta e foarte răbdător şi cel mai curios lucru e că încep să creez o afecţiune pentru el, deşi mi-a displăcut când l-am localizat în mine, voiam să scap de el. aşa cum facem noi cu ce e nou, de regulă. alungăm din teama nu neapărat de necunoscut, din teamă că poate se pierde ce ştiam, acceptându-l.
dar, vietatea asta mă răstoarnă din mine şi mă pune în cupe apoi mă soarbe ca a doua zi să mă redea într-o formă pe care nu o ştiam.
 şi cel mai mult îmi place cum croşetează, chiar o să mă acopăr cu el pe vremuri ca astea.
mă absoarbe şi mă poartă cu el pe un pod incomod care se tot bâţâie, dar pe el pare să nu-l deranjeze, zice că podurile au ele un echilibru şi că e musai să mă acomodez cu ele, căci podurile sunt porţi de tranziţie, de transpunere în alt meleag şi că fac parte din orice călătorie.
 e ceva frumos cu păianjenul ăsta.
" practică aşteptarea până în pânzele albe".

de veghe

oamenii nu vor cu adevarat să fie vindecaţi.
 ceea ce vor este alinare,
vindecarea este dureroasă.
trezirea este neplăcută, să ştii.

anthony de mello, p. 4.

regii şoselei

vine ziua când ştii că s-a epuizat.
 e un punct acolo peste care, chiar dacă sari, să zicem, din teribilism şi imaturitate, te întorci fix de unde ai plecat.
e ziua aia când te loveşte ceva în moale şi, deşi nu spui nimic, trăieşti romane, pagini întregi de furnici negre pe care nu le poţi descifra, cărora nu le poţi da sens.
se termină şi acela e singurul sens.
nici trăirile nu mai sunt viscerale, nici oamenii ce au fost bunăoară.
 e punctul când nici sensul nu mai are loc, că s-a epuizat şi el.
atunci e gata,
 totul de aici încolo se transformă şi se clădeşte, dar cu grijă şi căldură.
îmbibat pe alocuri de turbulenţe frumoase.

ochii plini de litere

înainte de toate, am plecat.

după toate astea, am plecat. 

eu într-una găseam să plec. 

iubirea mea e foarte constantă în mine, foarte rar afişată şi aproape deloc rafinată. eu iubesc mai brut ca zahărul sau ca venitul lunar al unui salahor din mină. deşi la fel de murdar, iubesc ca şi când atunci totul se poate suspenda. mă pot debranşa de la orice.
şi tot aşa intempestiv puteam pleca, nu voiam să las să se termine frumosul, nu ştiam cum să duc împlinirea. ani la rând, inconstanţă în aceeaşi constantă. cuget şi preget. şi acum, după ceva vreme, îţi dai seama că atunci când suma amintirilor e mai mare decât suma momentelor prezente, când trăirea din prezent te readuce şi te reduce la ce trăisei odată, devii o teamă. te chirceşte treaba asta venită din concurenţa cu tine. era punctul unde îngheţam. nu mă mai clinteam de teamă să nu stric ceva. şi nu e chiar benefic să te iei la întrecere cu tine, nu e ca şi cum poţi egala acum ceva trăit. 

când realizezi asta, atunci te evapori simplu şi calm, cu ochii plini de litere pe care le clipeşti apoi în fraze, cu buzele tivite.

şi cumva rămân aminitiri. burduşite de imaginaţie creatoare, idealizate şi supuse prezentului ca fiind adevărul.

uneori e bine să iei distanţă, să încetezi cu sclifoseala şi să te bucuri !

Ce nu s-a rostit

Am observat că nu scriu când sunt bine, cu apele în matcă, când sunt liniştită nu împart trăirea, ca şi cum aş vrea s-o conserv în mine, depozit infinit de care să ştiu doar eu.
Îmi dau seama că nu prea dau importanţă serenităţii atunci când şade de-a dreapta mea, sunt un muşuroi de neglijenţă şi e firesc să mă părăsească, aşa cum fac şi eu cu mine adesea, mă dau, obosită de mine fiind, în braţe neglijente. Mă dau şi nu frumos, egoist. Mă dau ca sa mă recapăt şi nu fac decât să mă debusolez mai rău. Mă calc pe coadă doar să văd cât duc. Şi duc mult. Şi cumva, ai zice autoflagelare, dar ar fi autopunitiv dacă mi-ar şi plăcea, ceea ce nu se întâmplă.
Am obosit cu mine, cu tine, cu tot. Zilelea astea am cernut tăcerea şi nu mi-a rămas mare lucru, în afară de indiferenţă, cert, care e la loc de cinste după atâta timp urât.
Şi încep să mă croiesc la loc, cu aceeaşi neîndemânare. Să cos aşteptări, să croşetez speranţe, să înrămez rădăcinile din care voi face cumva, ca într-o primăvara să înmugurească arbustul.
Până atunci, fir întins.