Toate femeile

Cunosc bărbaţi şi mai răi.
Am avut odată un bărbat care mă ţinea la marginea vieţii lui, în mahala, acolo unde duhneşte a hoit şi a vodcă.
A muştar. A benzină furată. A chiştoace rujate. A coji de cartofi. A piele de pantofi.
Spunea că doar acolo mai are locuri disponibile, ca şi cum el era un teatru, o sală de cinema.
Bine, era ce-i drept un actor, dar mă gândeam că actorii dispun de mai multe locuri şi persoane în ei.
Dar nu. Şi mă plimbam prin el ca un turist în muzeu. Muzeele mă strâng, mă fac să plâng. Tot ce e mort şi viu în acelaşi timp e acolo. Ca mine de altfel.
 Când intru în muzeu, toate sălile se transformă în oglinzi, iar eu în Alba ca Zăpada. Numai că oglinzile alea sunt mute. Ca toate femeile care au locuit cu chirie  într-un bărbat.
Şi acolo am zăcut şi eu, Lulu,  draga mea, acolo mi-am dus infinitul.
Infinitul se termină brusc.
Mama mea, bunica mea, toate au trăit până la infinit  şi, ca tot omul, au trecut pe minus la un moment dat.
Atunci au îngheţat.
Toate femeile îngheaţă dacă nu îşi cumpără calorifere.
Toate femeile duhnesc a vodcă dacă rămân în mahala.
Toate femeile infinite rămân singure.
Toate femeile care aşteaptă se pot închiria.
Toate femeile teatrale îţi oferă bilete.
Toate femeile au nevoie de o hartă chiar şi într-un muzeu.
Absolut toate.

fetuşi

am doi fetuşi bolnavi de vişină putredă.
mă mişc destul de greu fiindcă îmi atârnă până la picioare.
oricum, pâna acum nu văzusem niciodată o punguţă cu doi bani,
că atât face omul bolnav, în fine.
întrebarea e: dacă ai pietre într-un organ poţi să înalţi un munte?
asta dacă eşti viteaz, desigur.
sau să spargi capul cuiva? să construieşti un dig? un pod, mai degrabă.
habar n-am...poţi să faci un foc din ele.
ideea era

să te încălzeşti cumva.
nu?

Adică, la fel

Desigur, a trecut atâta vreme, că săraca Amo nici nu ştia dacă să se mai uite în urma ei. Mult timp a trăit cu impresia că şi-a pierdut ceva, dar nu-i lipsea, de fapt, nimic. Era totul la locul lui. Bine, nu mai punem la socoteala  cercelul pe care îl rătăcise în piaţa cu fructe, unde se ducea zilnic doar să miroasă chiparoasele. Aşa că uneori se consola spunându-şi: "cu toţii pierdem la un moment dat un cercel pentru care suntem în stare să ne punem şi urechea pe asflat, ca să-l căutăm şi să-l atârnăm la loc, nu? " Şi gata, nu l-a mai căutat. A rămas cu un singur cercel şi basta, " unele lucruri sunt făcute să nu stea în pereche, înţelegi?" se certa cu câinele, Pedro.
Amo iubea dimineţile şi ura gândacii.  Când observa  mersul lor dibace şi tiptil, se neliniştea. Vedea cum fug mereu de ceva sau se duc grăbiţi nuştiunde. "Şi nu numai că fug, dar parcă ştiu precis şi încotro se îndreaptă."
Amo trăieşte totul ca şi cum se naşte perpetuu după somnul de noapte. Nicidecum nu e obosită, vrea să rişte să vadă cum e dacă înveţi să-ţi doreşti fix ce ai acolo, sub adăpostul tău. "Libertatea e înăuntrul tău, Pedro", îi spune bişonului său în timp ce acesta o apucă de furou până -l face zdrenţe.
Uneori încearcă o cană de cafea să o readucă de unde a pornit la drum şi îşi asumă riscul să meargă prin praf, înapoi doi paşi. Mereu îşi spune că dacă nu-şi asumă riscuri, mai multe riscuri îşi asumă, de fapt, aşa că se lasă dusă aievea şi printre ce nu-i convine. I se rupe inima. "Mai bine ruptă decât moartă", aşa repetă într-una, ca pe o rugăciune sacră şi dulceagă. Mai bine. Curăţă cartofii plini de vreme şi învaţă să-i prajească din nou.  Are o problemă cu prăjelile fiindcă Amo nu ştie să ardă, de fapt. Ea mocneşte zilnic, dar nu arde, nu termină. Mă rog, face cartofii ca să înveţe de la ei cum să treacă prin foc şi să rămână întregi, arsurile purifică. Zice că nimic din lumea asta nu e mai frumos decâ să înveţi lucruri banale dar pe care să le duci dincolo de anost. Nu e cazul cartofilor, ci al chestiilor mai sensibile, spune ea, acolo stă de fapt, geniul, creativul.
Nu ştiu dacă e conştientă, dar Amo are o forţă care poate răpi un ocean într-o cochilie de melc doar pentru ca vrea să asculte marea. Nu s-a spus niciodată că a făcut asta, dar o cred în stare.
Plânge. Mai ales când îşi face timp pentru lucruri banale, cum ar fi  să vadă două furnici făcând dragoste sau două valuri care fac trânte, sumo sau ce-or face. În timpul somnului, păstrează câteva detalii încriptate pe scoarţa sufletului, mirosuri mai ales, gesturi, restul le uită. Faceţi loc, se apropie. O aud cum vorbeşte bezmetic despre hărţi şi spaţii şi spune că azi nu ştie unde s-a trezit.
Murmură un poem " Viaţa mea ar fi fost mai simplă dacă /poate/ nu te cunoşteam/ Dar atunci n-ar fi fost/ Viaţa mea."
 E abia devreme, aşa că
daţi-i timp,
daţi-i timp.

Periplu

Cineva are un cuib de gânduri negre în păr
Cineva are spume de tăcere în colţul gurii
Nu-mi spuneţi, pe undeva se ating, căci
Unul hrăneşte focul, altul apa.
Dar pământul? Cu pământul ce s-a întâmplat?
Vedeţi, e o chimie pătată aici şi prea mult soare.
Au înghiţit la galben de li se-ntorc razele pe gât.
Şi amândoi au aripi în loc de ochi.
Ca şi când şi-ar lua zborul din priviri.

Albastru

Gălăgia

Intră în cameră şi îşi muşcă degetele. E deja un tic.
Aprinde lumina, miroase a rufe moi si a zahăr ars, de la vecini.
Îi pică genele pe covor, e mirată, nicicând genele ei nu mai reacţionaseră aşa şi se gândea cum ar fi să rămână fără. Cuminte le adună cu făraşul şi le înghiţi. Se gândise să le pună într-un plic, dar n-avea cui să le trimită, deci le aruncă pe gât. Probabil îi vor creşte la loc, probabil. Îi place cuvântul probabil, e lipsit de sentinţe. Luă două scaune şi le puse faţă în faţă la distanţă de un corp, puse capul pe unul si picioarele pe un altul, aşa credea că va învăţa să îşi aşeze energiile deşirate. Parte din ritual ţinea din a striga "ma iubesc ...", invocând alte motive în fiecare zi, ma rog, ştiţi voi, un  şiretlic al minţii care începe să creadă chiar dacă mimezi:
" e ceva sacru în a găsi mulţumirea în tine, niciun Dumnezeu n-o să facă asta pentru tine".
Apoi scoate gărgăriţele din cutia de lemn aerisită şi se plimbă prin cameră după ele. Îi place să se lase ghidată, cel mai des la ea în cameră, straşnică făptură  fata asta, vă zic. Era străvezie, îi mişuna sângele pe sub pielea pătată, cred că Eminescu ar fi iubit-o, dar ce bine că nu, spunea că o sfâşie tot ce e pătimaş, nu e uman, e meschin şi te fulgeră. Se aşează căci nu poate  opri jocul isteric al mâinilor. Prin gaura cheii văd umbrele degetelor şi cum are o plăcere în a le mirosi, trage, analiza, a le bate în masă sistematic, ca o secretară obosită de maşina de scris...şi o aud recitând o poezie al cărui autor îl uitase:
 "degetele sunt oase mincinoase....degetele sunt mincinoase, mai ales cele însemnate cu inel, mai ales" .
Apoi strigă către buricele degetelor :"gălăgiiiiiaa!" şi decide să le împreuneze. Le pune la rugă până cade în visare. Visează cum degetele probabil îi fac gaura în burtă şi cum de acolo vor ieşi spre dimineaţă genele pierdute seara. Încă mai visează.

Azorba, animalul

Aud cainele asta care zici ca are in gura o clanta neunsa. V-am mai zis de el sau? Schelalaie ca si cum cineva, un stapan deloc languros, a uitat sa-l unga cu vaselina. De cand s-a scos de pe piata vaselina canina, e mare incercare pentru proprietarii de necuvantatoare. Deocamdata necuvantatoare, caci la cum ii aud eu la miez de noapte, zici ca o pun de un alfabet propriu si asta nu m-ar deranja, dar e al dracu de costisitaor sa nu pricepi. Mai dihai e cand te si locuiesc. Bun, cum ai prins deja aluzia freudiana, treaba cu instictele agresive reprimate, Thanathos, suprimarea si ejaculare nociva de pulsiuni in stanga si in dreapta ca un dans de artificii balonate, ma abtin sa te incarc, de asta am mers sa-i zic si lui Martin, bunul meu tovaras, despre grozavia de la miezul fiecarei nopti.
Ma rog, el are o parte mai sofista si crede ca in fiecare om zace un caine, hipopotam sau macar un guster, cum zici si tu acum, ca n-am atlasul la indemana. Treaba e sa te cauti atent ca sigur te regasesti. E, nu fi puturos, ca de aici pleaca de fapt toata treaba. Vrei sa iti pun eu totul la bot. Bine, daca esti cal pot sa inteleg, dar  nu esti.
"Toti defilam mandri, zi de zi, cu fete blajine, galese si minti violente. Cainele ala care schelalaie vrea ceva ce tu ii dai si de aia nu pleaca. Ii dai energia ta si o consuma prinzand muste, nu e troc pentru tine, pentru el merge birlic.
 Tu iti hranesti propriul disconfort pana la limita tolerantei acceptabile. E frumos? Mintea ne pacaleste adesea, ne momeste si picam ca flamanzii neghiobi. Cred ca poimaine pe vremea asta, exagerand putin de amorul artei, desigur.....zice Martin in timp ce da drumul la muzica de camera... o sa inceapa sa te devoreze cu totul, pana vei aparea la serviciu direct cu covrigul in coada, cautand sa rapesti pisici si sa te iubesti cu fluturii, sa sorbi cafeaua tacticos  si sa inveti sa vagabondezi. Daca esti atenta la el ai putea chiar sa inveti, nu?  Dar domoleste-l, prea te ravaseste cum nu se cade."
Si dialogul a continuat si a fost probabil o alta minciuna de care ai nevoie ca sa  poti coabita inca un timp cu patrupedul tau in burta si in genunchi, in coate si in pungile de sub ochi, caci efectiv te traieste hain. Intre timp tot ce poti sa faci e sa ii cauti un loc unde sa il depozitezi ca sa nu mai umble ca o puslama si sa te ocupe, caci e clar, nu are rost sa te miscorezi pentru cineva din tine care nu se mai satura. E prea de tot. Nu, Domne, nu te inghiti asa, pur si simplu, cu nesat. Narcis defect.
Probabil si eu l-am mintit pe Martin spunandu-i ca nu inteleg, ca vezi Doamne. Aiurea. De fapt, asta e , ca pricep prea bine, "unele animale sunt mai egale decat altele" e problema.
 Si sa aduca cineva un abecedar pana una-alta, va rog, sa nu ii dau drumul lui Azorba peste voi.