Roata babei şi roata moşului

a fost odată, dar nu ştiu când, că nimeni nu ştie cu precizie când au loc faptele dar toţi ne dăm cu presupusul.  cum istoria e o poveste adunată din gură în gură şi gurile rele mereu au ceva de zis, dar nu neapărat adevărat, iar cele bune sunt mute, presupunem logic că istoriile sunt ceva palpitant de aflat dar nu şi autentic, ca nişte plăsmuiri cu care ne e drag sau nu să ne căptuşim.
 să trecem la azi.

 azi, când, de fapt, cred că mi s-a făcut foame de un muşuroi de timp, de un stup de amintiri pişcătoare şi buboase, dar călduţe, duioase, aproape să plângi că le-ai trăit, azi am decis:
   arde în mine timpul în care să înfulec o felie de viaţă, călare pe-o roată de veşnicie pe care, în sfârşit, să mă aşez şi să mă apuc să defrişez păduri de grimase, de zâmbete care mai de care mai zoioase şi spumoase, flamboaiante şi preţioase ca nişte cuvinte pe tocuri. e cumva un dor de-mi furnică papilele din tălpi, înfometate de drumuri, de călărit şi de privit albatroşi. 

să mai cos un goblen plin de nuanţe incorecte, dar pe care să-l ajustez pe unul din pereţii care îmi tot zbiară că nu mai poate respira de var. să mă apuc să dau varul jos şi să pun tapet cu dungi, nimic de zis, eu le aranjez, sunt cuminte. s-a uitat cineva la ceas? mai e timp?
vine timpul să fac asta sau trece timpul în care să fac asta? că nu îmi mai dau seama. ambele, ştiu, nu vă îngrămădiţi care de care mai sfătoşi, salvaţi timpul.

acum mă zbârlesc în fiece ce zi la auzul alarmei şi mă gândesc că într-o zi alarmele nu vor mai avea orologiu la care să sune, că atunci nu ar mai fi claxoane murdare de trafic şi lumea ar ieşi din casă să-şi cumpere cu timp, o zi la toboganele nepopulate şi de-a dreptul prăfuite, până ce seara le lustruiesc copii cu limba şi cu voioşie. eu aştept ziua aia, puteţi să mă numiţi lunatică, n-am ce face.

atunci nu, nu voi mai alerga cu bezmeticele şosete-şosele lipite de talpă. când o să ajung acasă , n-o să mă mai bag cu tot cu trotuare în pat. acum mă dezbrac de haine, dar las şoselele în picioare, nu se ştie ce se întâmplă şi n-ai timp să te pregăteşti, mai bine să fii gata. n-ai ce-i face. roata babei şi roata moşului - se învârt până când s-o găsi unul mai curajos dintre cei doi să dezbrace ceasurile de timp, atunci alarmele nu vor mai orologii unde să sune...nu ştiu, să nu ziceţi că n-aţi auzit.

Rămâi

"precizia aceasta extremă, înaintarea aceasta ordonată şi militară e o greşeală, e o convenţie, o minciună. dedesubt, la mare adâncime, există mereu, chiar atunci când sosim punctual, la ora hotărâtă, cu veste albe şi formalităţi politicoase, un şuvoi năvalnic de vise întrerupte, cântece de copii, strigăte ale străzii, fraze rostite doar pe jumătate şi privelişti - ulmi, sălcii, grădinari care mătură, femei care scriu - şi toate astea urcă şi coboară, chiar în timpul în care noi însoţim o doamnă la masă."

text woolfian

Stop cadru

Alerg, alerg, alerg căci vreau să prind fantoma de coadă, asta dacă fantomele se respectă şi au şi ele acolo un minim de coadă, căci nici de asta nu sunt sigură. Nici fantomele nu mai sunt ce erau odinioară, aţi văzut şi voi, doar.

alerg ca si cum maratonul ăsta mi se întinde din creştet în degete şi nu fac pauză decât pe la brâu, când pantecul mi-e cald, mă adăpostesc acolo, singurul loc pe care îl mai recunosc ca acasă.

alerg cu foame de asfalt şi cu foame de pietre şi roci şi moloz şi cărămidă - Doamne Ajută să găsesc un zid unde să colorez cu creta şi să fac graffiti, să mă lungesc pe varul ăla cu viaţa mea mică şi să înghesui acolo frânturi.

Alerg şi  nimeni nu e în spate... cum nimic nu se întrevede în faţă, de aia şi fuga e aşa bezmetică, fiindcă nu am linie de sosire şi am ratat şi startul şi am ratat să-mi înfrumuseţez şi traseul, asta o lăsam mereu în grija muncitorilor de la drumuri şi poduri, dar cred că au uitat să planteze pomii, drept care e un moment bun să încep să mo opresc şi să plantez câţiva chiparoşi şi bujori. singură, muncitorii sunt în pauză de masă de vreun an, spun că nu se mai ocupă cu asta, că nu mai intră în atribuţiile lor, că nu mai au răbdare cu florile, că sunt prea dificile, că trebuie întreţinute. si florile ce vină au? nu se poate, domnule, zic. nu se poate traseu  fără frăgezime.
 ce o fi obosit în mine de m-am oprit din alergat? dar în muncitorii aceştia, care nu mai vor flori? ce oboseşte în tine când te opreşti şi nu mai faci un pas? oboseşte aşteptarea?

continuu să mai alerg fără vlagă şi îmi promit că acolo unde vad un loc bun de plantat, mă aşez. acum  paşii sunt din ce în mai nesincronizaţi şi cred că am să mă opresc, ce contează care e locul atât timp cât e fertil?

bujorii ăştia stingheriţi şi obosiţi, aşteptând să mă ocup de ei, îmi spun: "ai vedea mai multe dacă nu te-ai pune în faţa ta".

Alegorie.

un păianjen lipicios îmi ţese calm în corp.
simt cum urcă din tălpi, unde mă gâdilă cu genele lui şi că nu se opreşte nicicând. nici măcar acum când bat in tastele astea.
păianjenul ăsta e foarte răbdător şi cel mai curios lucru e că încep să creez o afecţiune pentru el, deşi mi-a displăcut când l-am localizat în mine, voiam să scap de el. aşa cum facem noi cu ce e nou, de regulă. alungăm din teama nu neapărat de necunoscut, din teamă că poate se pierde ce ştiam, acceptându-l.
dar, vietatea asta mă răstoarnă din mine şi mă pune în cupe apoi mă soarbe ca a doua zi să mă redea într-o formă pe care nu o ştiam.
 şi cel mai mult îmi place cum croşetează, chiar o să mă acopăr cu el pe vremuri ca astea.
mă absoarbe şi mă poartă cu el pe un pod incomod care se tot bâţâie, dar pe el pare să nu-l deranjeze, zice că podurile au ele un echilibru şi că e musai să mă acomodez cu ele, căci podurile sunt porţi de tranziţie, de transpunere în alt meleag şi că fac parte din orice călătorie.
 e ceva frumos cu păianjenul ăsta.
" practică aşteptarea până în pânzele albe".

de veghe

oamenii nu vor cu adevarat să fie vindecaţi.
 ceea ce vor este alinare,
vindecarea este dureroasă.
trezirea este neplăcută, să ştii.

anthony de mello, p. 4.

regii şoselei

vine ziua când ştii că s-a epuizat.
 e un punct acolo peste care, chiar dacă sari, să zicem, din teribilism şi imaturitate, te întorci fix de unde ai plecat.
e ziua aia când te loveşte ceva în moale şi, deşi nu spui nimic, trăieşti romane, pagini întregi de furnici negre pe care nu le poţi descifra, cărora nu le poţi da sens.
se termină şi acela e singurul sens.
nici trăirile nu mai sunt viscerale, nici oamenii ce au fost bunăoară.
 e punctul când nici sensul nu mai are loc, că s-a epuizat şi el.
atunci e gata,
 totul de aici încolo se transformă şi se clădeşte, dar cu grijă şi căldură.
îmbibat pe alocuri de turbulenţe frumoase.

ochii plini de litere

înainte de toate, am plecat.

după toate astea, am plecat. 

eu într-una găseam să plec. 

iubirea mea e foarte constantă în mine, foarte rar afişată şi aproape deloc rafinată. eu iubesc mai brut ca zahărul sau ca venitul lunar al unui salahor din mină. deşi la fel de murdar, iubesc ca şi când atunci totul se poate suspenda. mă pot debranşa de la orice.
şi tot aşa intempestiv puteam pleca, nu voiam să las să se termine frumosul, nu ştiam cum să duc împlinirea. ani la rând, inconstanţă în aceeaşi constantă. cuget şi preget. şi acum, după ceva vreme, îţi dai seama că atunci când suma amintirilor e mai mare decât suma momentelor prezente, când trăirea din prezent te readuce şi te reduce la ce trăisei odată, devii o teamă. te chirceşte treaba asta venită din concurenţa cu tine. era punctul unde îngheţam. nu mă mai clinteam de teamă să nu stric ceva. şi nu e chiar benefic să te iei la întrecere cu tine, nu e ca şi cum poţi egala acum ceva trăit. 

când realizezi asta, atunci te evapori simplu şi calm, cu ochii plini de litere pe care le clipeşti apoi în fraze, cu buzele tivite.

şi cumva rămân aminitiri. burduşite de imaginaţie creatoare, idealizate şi supuse prezentului ca fiind adevărul.

uneori e bine să iei distanţă, să încetezi cu sclifoseala şi să te bucuri !